Ioan Vasiu: În ultimii ani ați devenit tot mai cunoscută și mai apreciată, în dubla dumneavoastră calitate de jurnalistă și scriitoare. Vă propun să începem dialogul nostru întrebându-vă când și unde ați debutat ca jurnalistă?
Daniela Şontică: Începuturile mele jurnalistice sunt legate de Buzău, acolo unde, în primăvara lui 1993, deveneam secretar de redacţie la ziarul local Muntenia. Mă fascinaseră dintotdeauna modul în care erau aranjate articolele şi fotografiile în paginile ziarelor, însă în copilărie şi adolescenţă nu bănuiam că aveam să fiu într-o bună zi acea persoană din agrenajul redacţional care se ocupă tocmai cu această parte a realizării unei publicaţii. Interesant este că în anii formării mele şi ai preocupării privind alegerea unei profesii, când vedeam ziarele Scînteia şi România liberă, mă dezgustau din cauza propagandei deşănţate, iar ziariştii mi se păreau nişte instrumente ale regimului… Mă delectam cu rubrica de fapt divers a lui Petre Mihai Băcanu şi cu comentariile uneori amuzante, mereu inteligente, ale Tiei Şerbănescu. Dar nu mă gândeam și nu-mi doream să ajung ziaristă. Desigur, după 1990, optica mea s-a schimbat şi am trăit, ca toată lumea, euforia libertăţii. Am ajuns să sper şi să cred că meseria de gazetar are o anumită aură care vine din apărarea democraţiei, dreptăţii şi adevărului.
Ioan Vasiu: Care sunt publicațiile la care ați fost angajată și care sunt cele la care doar ați colaborat?
Daniela Şontică: Am fost, aşadar, secretar de redacţie, dar şi redactor pe teme social-culturale la Muntenia. A urmat o scurtă perioadă în care am făcut acelaşi lucru la un alt ziar local, Informaţia Buzăului, iar din 1997 m-am mutat în Bucureşti. Aici, după câteva luni de lucru într-un post insignifiant la o editură, am intrat în redacţia revistei Privirea, o publicaţie serioasă, cu teme de politică şi economie internă şi internaţională, cu anchete şi reportaje, care se dorea un fel de Newsweek românesc. Eram secretar de redacţie la un magazin color săptămânal, iar noile condiţii de lucru – tocmai se trecuse de la plumb la paginarea electronică, pe calculator – presupuneau ca şi realizarea machetelor după reguli noi, iar toate acestea m-au făcut să evoluez. Am învăţat multe despre meseria de jurnalist în şedinţele de sumar şi voi lăuda mereu felul în care a ştiut Mihai Tatulici să formeze oamenii. Avea un stil dur, greu de acceptat de redactori, dar eu am învăţat din acele abordări ale subiectelor mai multe decât de la profesorii mei din facultate.
Între 1999-2002, am făcut parte din echipa ziarului Metrobus, o publicaţie cotidiană care se distribuia gratuit în autobuzele bucureştene şi la metrou. Făcea parte din trustul de presă Expres, fiind un frate mai mic al Evenimentului zilei. La Metrobus am fost secretar general de redacţie, iar în paralel, ţineam şi rubrica despre istoria Bucureştilor şi mai semnalam şi noi apariţiile editoriale, iar uneori, scriam şi câte un reportaj. Ca secretar general de redacţie, îmi plăcea că eram un fel de om-orchestră: citeam articolele predate, le dădeam alte titluri dacă era cazul, desenam machetele paginilor, stăteam lângă paginatori şi supervizam. Îmi amintesc mereu cu recunoştinţă de redactorul-şef de la Metrobus, regretatul Sorin Truşcă, omul care ne era un fel de mentor şi un părinte în acelaşi timp. Avea un har pedagogic ieşit din comun, de care noi pe atunci nici nu eram foarte conştienţi.
Am mai lucrat la revistele Casa Lux şi Casa de vacanţă, unde stilizam texte şi mai scriam câteodată despre flori ornamentale şi asta a durat cam şase luni, până când am avut şansa să mă angajez designer la Jurnalul Naţional şi să profesez aşa vreun an, după care, am avut curajul să fiu doar redactor. Aceasta, între 2003 şi 2010, a fost cea mai luminoasă perioadă din viaţa mea, practic, am avut privilegiul să fiu redactor la ziarul numărul 1 în România la vremea aceea. Acum mă gândesc ca la un vis la atmosfera şi la echipa de la Jurnalul Naţional: reporteri, redactori, fotoreporteri, editori, şefi de secţie, redactori-şefi adjuncţi, Marius Tucă însuşi – eram vreo 300 şi ceva de angajaţi la un moment dat. Peste toate era bucuria că scriam la Ediţia de Colecţie, care publica săptămânal acele teme istorice şi culturale valabile oricând şi pe care, spre mândria şi bucuria mea, le găsesc citate în multe articole şi analize ale unor autori serioşi. Vasăzică, am reuşit să facem lucruri temeinice, care au putut deveni surse bibliografice sigure. Consider că a fost un mare dar al vieţii că am putut să fiu omul potrivit la locul potrivit în acei ani. În paralel, am trăit şi experienţa de a merge pe teren în toată ţara pentru a face reportaje. În plus, eram şi „specializată” în domeniul religios. (Asta avea să-mi folosească mai târziu). Un reper al presei româneşti la acea dată sunt campaniile Jurnalului Naţional de descoperire a României prin caravanele anuale şi chiar printr-o croazieră pe Dunăre, prilej de a scrie despre oameni şi poveştile lor din localităţile întâlnite.
Am plecat apoi la Ziarul Lumina al Patriahriei Române, ca redactor-şef în primii ani, şi – sper să mi se ierte lipsa de modestie – cred că mi-am pus şi eu amprenta pe o parte din tematica ziarului şi pe grafica lui (nu degeaba am făcut cursuri de secretariat artistic de redacţie şi m-am perfecţionat ani de zile în designul de presă!). Am iniţiat şi coordonat vreme de 6 ani suplimentul „Lumina literară şi artistică” şi am contribuit la organizarea celor trei ediţii ale Colocviilor de literatură creştină ale aceluiaşi ziar. Din 2016 încoace colaborez cu o rubrică şi la Radio Trinitas.
Ioan Vasiu: Ca scriitoare, ați publicat mai multe volume de poezii și de publicistică. Vă rog să amintiți câteva titluri.
Daniela Şontică: Am debutat cu volumul „Arlechini într-o pădure sălbatică” la Editura Vinea în 1995. În 2007, am publicat al doilea volum la Editura Brumar, „Uitaţi-vă prin mine”, iar în 2014 mi-a apărut cartea „Iubita cu nume de profet” la Tracus Arte. Un an mai târziu, în traducerea lui Claudiu Soare, am publicat antologia de poeme în limba franceză „Privilèges de femme de lune”, la Editura Vinea. În ceea ce priveşte publicistica, prima carte este „Însemnări din prodvor”, la Editura Trinitas, în 2013, o lucrare care reuneşte o serie de articole abordând teme sociale din perspectivă creştină, plus câteva tablete literare. În 2018, am avut preocuparea intensă şi constantă de a aduce la lumină faptele personalităţilor care au realizat România Mare, astfel încât volumul „Oamenii Unirii” a reunit (după ce le-am îmbunătăţit) ceea ce am rostit de la microfonul Radioului Trinitas. În 2020, am publicat volumul de publicistică „Chipuri din satul românesc”, apărut tot la Editura Trinitas a Patriarhiei Române. Aici sunt cuprinse analize şi studii referitoare la modul în care ţăranul român şi satul nostru au fost motive de inspiraţie pentru scriitori şi artişti, dar şi obiect de studiu sociologic pentru echipele lui Dimitrie Gusti. De asemenea, am adus în atenţie şi câteva portrete luminoase de ţărani celebri în istorie. În 2019, am scris şi o altfel de carte, o biografie: „Marin Mândrilă – povestea unei vieţi cu bune şi rele”, la Editura UZP.
Ioan Vasiu: Ați scris și un scenariu radiofonic și m-aș bucura să detaliați puțin această latură a activității dumneavoastră.
Daniela Şontică: Am avut şansa de a fi părtaşă la proiectul „Scriitori români interbelici și Marea Unire” desfăşurat de către Teatrul Naţional Radiofonic şi finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale. Spectacolul de teatru-document „Ziua cea mare” a avut premiera la 2 decembrie 2018, la Radio România Cultural. Scenariul pentru „Ziua cea mare” l-am realizat după volumul „Însemnări din Răsboiul României Mari” de dr. Vasile Bianu, care este o carte cu valoare de document fidel, de un patriotism de bună calitate. Voi menţiona întreaga distribuție şi echipă: Gelu Nițu, Mircea Rusu, Dan Condurache, Liliana Pană, Mircea Constantinescu, Mihai Niculescu, Paul Chiribuță, Gavril Pătru, Mihai Dinvale, Ștefan Velniciuc, Cristian Iacob, Alexandru Georgescu, Nicolae Călugărița, Liviu Lucaci, Marius Călugărița, Angel Popescu, Cristian Simion, Dan Bobe, Octavia Dicu, George Grigore, Costas Mincu, Matei Constantin și copiii Ana-Delia Stănescu și Silviu Stănescu; muzica originală și regia muzicală: Stelică Muscalu; redactor: Costin Tuchilă; regia de studio: Janina Tudor; regia de montaj: Radu Verdeș: regia tehnică: Andrei Miricescu și Mădălin Cristescu.Am participat şi eu la înregistrări şi vă mărturisesc că a fost o experienţă emoţionantă şi le sunt recunoscătoare tuturor.
Ioan Vasiu: După părerea dumneavoastră, mai poate fi socotită presa de la noi ca fiind a patra putere în stat?
Daniela Şontică: Presa a fost şi va fi mereu o putere în orice stat, dar depinde cine o deţine, dacă patronii ei permit direcţionarea şi distorsionarea mesajelor sau controlarea lor. Ideal ar fi să existe o presă cât mai liberă şi independentă de stratul politic, pentru că dacă politicul dictează presei ce să scrie şi să spună, atunci nu mai avem de-a face cu o adevărată presă, ci cu nişte mijloace de manipulare ale guvernelor. De altfel, ceea ce se întâmplă de la începutul acestui an, atât în ceea ce priveşte pandemia provocată de noul coronavirus, cât şi mişcările stângii progresiste din Occident, arată clar că presa nu mai are libertate şi că manipularea produce deja neîncredere şi confuzie în rândul maselor.
Ioan Vasiu: În ultimii ani, presa online a luat-o înaintea presei tipărite. Ar putea duce acest fenomen, la un moment dat, la dispariția presei tipărite?
Daniela Şontică: Probabil că da, dar mai cred şi că generaţia tânără trăieşte deja o înstrăinare faţă de ceea ce considerăm a fi presa clasică. Încet-încet, oamenii nu vor mai simţi nevoia unei forme de presă aşa cum o ştiam noi şi cum a funcţionat vreme multă în statele cu democraţie adevărată, iar acest lucru se va produce probabil de la sine, din moment ce lumea nu va mai şti că se poate şi altfel. Iluzia oamenilor că sunt informaţi dacă navighează mult pe facebook şi pe alte reţele sociale le ţine de cald şi le umple nevoia de a cunoaşte ce se întâmplă. Sigur, ce se întâmplă cu adevărat nu mai au cum să ştie şi, mai rău, nici cum să înţeleagă. N-am pretenţia de analist al fenomenului, mai ales că suntem în mijlocul acestuia, lucrurile se întâmplă şi se schimbă chiar acum. Ceea ce spun este mai mult o intuiţie a unui om scârbit de non-titlurile de pe site-uri de aşa-zise publicaţii, care ne oferă non-ştiri făcute de non-jurnalişti.
Ioan Vasiu: De ce ați ales profesia de „mânuitor al condeiului”? Ați regretat vreodată că nu ați ales o altă profesie?
Daniela Şontică: Încă mai consider că a scrie este lucrul cel mai frumos din lume şi mi se pare evident că jurnalismul era cel mai apropiat de ideea de a scrie şi a trăi de pe urma scrisului. A fost drumul firesc de a-mi câştiga pâinea cea de toate zilele din scris, din scrisul la ziar. Dar aş minţi dacă n-aş recunoaşte faptul că am uneori mica întristare că nu am avut curajul la 20 de ani, când eram foarte frământată de viitorul meu, de devenirea mea, să merg în cealaltă direcţie a talentului meu, care este arta plastică. Am studiat 3 ani de grafică şi pictură la Şcoala Populară de Artă, dar mi-aş fi dorit enorm să studiez pictura la facultate. Poate este o naivitate, dar m-a oprit să merg la examen gândul că n-aş avea atâta forţă creatoare, că „n-aşa avea idei” mai târziu. Simţeam în acelaşi timp că poezia făcea parte din mine, din fiinţa mea, într-un mod foarte intim încât, la graniţa dintre adolesecenţă şi maturitate, aproape tot ce vedeam, auzeam, trăiam era o posibilă convertire în scris. Aveam mereu în minte versuri pe care le rosteam la infinit ca să nu le uit până când aveam acces la ceva de scris. Vorbeam cu mine şi cu lumea în gândurile mele în acea stare sublimă. Sublimă spun acum, atunci nu ştiam că era ceva destul de rar să trăieşti în felul acela. Mai târziu s-a estompat trăirea aceea interioară. De aceea am ales cu încredere pe calea scrisului.
Cred că în profesia mea am reuşit să fac exact lucrurile care mă definesc. În timp, am ajuns să-mi împlinesc dorinţele propuse la început, în afară de aceea de a fi reporter de război. Dar asta poate era o exagerare a vârstei… La urma urmei, nici nu ştiu dacă aş fi făcut faţă unui asemenea stres şi unei situaţii atât de extreme cum ar fi războiul.
Ioan Vasiu: Ce alte pasiuni mai aveți?
Daniela Şontică: Cum spuneam, am o mare dragoste de pictură, iar uneori mai desenez sau mai pictez. Mi-ar plăcea să pot avea la un moment dat, sper că nu foarte târziu, răgazul şi starea necesare să mă întorc la cărbune, la creioane şi culori, să mă exprim definitiv în felul acesta artistic. Am şi pasiuni mai pământeşti: tenisul de câmp, încă de când eram copil şi urmăream meciurile lui Ilie Năstase şi Ion Ţiriac la televizorul alb-negru, iar acum sunt o mare admiratoare a Simonei Halep. Nu-mi scapă nici un meci al ei, indiferent la ce oră ar fi difuzat. Îmi place arhitectura peisageră şi chiar m-am înscris la facultate, am mers o vreme, dar am renunţat pentru că prezenţa la cursurile practice era esenţială, iar eu chiar nu puteam din cauza activităţii de la ziar. Şi mai am o pasiune pentru muzica clasică, dezvoltată în vremea adolescenţei ca urmare a emisiunilor radiofonice ale regretatului Iosif Sava. Şi psihologia mă interesează în mod deosebit, citesc cu aviditate multe cărţi în domeniu. Istoria românilor, pe care de câţiva ani încep s-o aprofundez tot mai mult, n-aş numi-o pasiune, ci o datorie firească a oricui român.
iulie 2020 Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR
