Așa-i că-s faine denumirile în Metaliferi? Mă rog, cam cum sunt peste tot prin Transilvania. Ideea e că am plecat din Bora și am ajuns în Laz. Nu-i mare lucru. Treci câteva pârleazuri, sari peste câteva păraie, dai cu bâta după câțiva câini. În rest totul e frumos: peisaje, case bătrânești, căpițe de fân, șuri încă acoperite cu paie, grajduri de piatră etc. Ca o paranteză, traducerea din româna academică în româna mocănească a întrebării „Câți ani ai?” este „Câți ai ai?”…

Din Laz lucrurile s-au complicat puțin. Prima dată am stat de vorbă la modul colocvial cu Tetea Avram (75 de ai în 2012) și cu Nana Măria, în vârstă de „70 fără un ai”. N-am mai mers mult și m-am întâlnit cu Tetea Șofron, un vecin de după deal, ce-o ținea de zeci de ai buni pe Nana Victoria, nevastă-sa cum ar veni conform legilor laice și cutumelor bisericești. „Merea să-și caute oile, date la un cioban care le ducea la păscut undeva între Vârfu’ Hotarului și Dealu’ de peste Țară (băgați de seamă ce denumire de hotar?). Se tot minuna de rucsacul meu și voia să-mi împrumute iapa ca să-mi care ditamai bagajul” (citat tot din mine dintr-un articol apărut în Dilema veche, anul IX, nr. 434, 7-13 iunie 2012).

Am stat o țâră de povești, am destupat o bere la pet de juma de litră, după care am plecat mai departe. Nu mult. Doar câteva ceasuri prin păduri și poieni nu prea spectaculoase, dar cu priveliști grozave. Însă orice drum fain are și el problemele lui. Ăla pe care meream eu liniștit s-o împotmolit la un moment dat de oi. „Ciobanul era tolănit într-o dungă. Ce m-a pus pe gânduri a fost liniștea din jur. Asta în primele secunde și până am apucat să pun mâna pe-o botă. Că după ce-am rupt o crenguță n-o mai fost liniște. Ci iadul de pe lume. Șapte dulăi, unul singur cât Palatul Victoriei, m-or înconjurat. Acum închipuiți-vă șapte Palate ale Victoriei în jurul vostru. La care se adăugau trei șlapi negri, de ăia de întors oile. Da răi! Iar ca dezastrul să fie total, omu’ mânca pită cu slană și cu ridichi. O dat el să se ridice și să vină să mă salveze, da’ nici Palatele Victoriei nu-s proaste. Când pleca ciobanul să mă apere mă lăsau pe mine și atacau slănina. Și invers. Ia ghiciți pe cine o ales ciobanu’ să salveze într-un final? Eu am răzbit cum am putut, rotindu-mă ca un titirez că aveam pantaloni scurți și riscam să muște bestiile din altă parte. Acum, ironia sorții. Omu era din Gura Cuțului, un cătun din comuna Vinț, cu vreo nouă case locuite la ora actuală. Lucrul bun era că avea 27 de ani și-l chema Florin. Mai avea 120 de oi și 10 câini” (vezi același număr din Dilema veche, citat mai sus). Se considera deja bătrân la 27 de ani, că muncise un timp prin Grecia. Eu am vrut să plec la un moment dat, dar Florin nu m-o lăsat, că dulăii și șlapii erau flămânzi.

Așa că am stat până s-or gatat pita, slana și ridichile. O potolit foamea câinilor cu niște miez de pită rămas în urma festinului și m-o condus până la ieșirea din poiană. De acolo am luat-o cam repejor la picior că mi-era să nu se dedulcească dulăii și la carne proaspătă. „O fi lumea mică, dar Metaliferii-s mari. Așa și cu vârfurile lor. Cel mai înalt din zona în discuție (nu din toți Metaliferii), e Vârfu’ Mare, cu 1010 metri altitudine”. Citat tot din Dilema veche, articolul meu.

Cum o luasem eu așa, val-vârtej, de frică să nu-mi strice câinii bunătate de nădragi, numai ce dau pe drum de-o cracă de arcăț. Picase taman în mijlocul traversării peste o băltoacă. Am lăsat teama la o parte și m-am pus pe muncit pentru a elibera artera rutieră folosită de cel puțin cinci care cu boi pe an. Normal, când vrei să faci un bine, cineva te blagoslovește. Așa că m-am trezit stând pe un trunchi de copac putrezit și uitându-mă la sângele ce-mi curgea din gingașele mele gambe, ca urmare a unei dispute cu niște spini din craca de arcăț. M-am spălat într-o baltă și am plecat mai departe.

Până să ajung departe am trecut pe lângă Piatra Tomii, situată administrativ pe teritoriul satului Răcătău, comuna Blandiana, județul Alba. Cică bolovanul respectiv are o altitudine de 860 de metri. Iar săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări preistorice specifice culturii Coțofeni. Nici nu mai menționez miile de ani. Pe mine nu mă interesa lucrul ăsta, la momentul acela. Așa că am pășit peste șa și am văzut cu ochii mei, pentru prima dată, Bulbucul…

Publicaţia Știrile Transilvaniei se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului. Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.

Comentează și tu acest articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.