Trec printr-o perioada in care sunt curios despre miscarea hippie. Nu stiu de ce. Poate pentru ca au fost vremuri transformatoare, exact ca cele de-acum. Vremuri in care a disparut lumea veche ca sa apara lumea noua.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Vreau sa aflu cat mai multe despre hippies – si – pentru ca ei ne-au dat poate cea mai buna muzica (usoara) vre-odata: Bob Dylan, The Beatles, Jimi Hendrix, Janis Joplin, The Who, The Doors, Steve Miller Band, Jefferson Airplane, Grateful Dead, etc. etc. Miscarea hippie a facut celebra muzica rock.    

Am citit deja cateva carti despre hippies, si citesc in continuare.

Miscarea hippie isi are originea in frustrarile si protestul generatiei nascute dupa al Doilea Razboi Mondial, numiti generic baby boomers. Paradoxal, pentru ca anii premergatori miscarii au fost o perioada de abundenta materiala, stabilitate, si optimism social. Extrem de interesant cum o perioada – perfecta – a produs sentimentul puternic de inutilitate al unei vieti lipsite de scop si entuziasm. Tinerii de-atunci au ajuns la concluzia ca dupa ce ai tot comfortul material posibil, ceea ce iti doresti este sa traiesti o viata cu sens, o viata care produce ceva bun. Ori aici generatia hippie s-a lovit de un zid, caci concluzia lor a fost ca pentru a beneficia de abundenta trebuia neaparat sa-si “vanda sufletul”, adica sa renunte la creativitate, compasiune, si bunavointa. Sa renunte la umanism. Angoasa si protestul social care a rezultat de aici a fost impotriva materialismului, a agresivitatii comerciale, a superficialitatii, a culturii de plastic, si a razboiului din Vietnam.         

Miscarea hippie a inceput de facto cu poemul “Howl” a lui Allen Ginsberg. El incepe asa:

“I saw the best minds of my generation destroyed by madness

Wow. La fel si eu.

Am vazut de-alungul anilor cateva din cele mai bune minti ale generatiei mele din Romania destroyed by madness sau disparute mult prea repede prin sinucidere: X s-a spanzurat. Y s-a aruncat de pe bloc. Z a fost gasit mort in locuinta sa, unii zic de foame. Versul lui Ginsberg imi trezeste rand pe rand straturi de neuroni care-si aduc aminte despre talentul pierdut al generatiei mele.

Si mai departe:

“(. . .) who poverty and tatters and hollow-eyed and high sat up smoking in the supernatural darkness of cold-water flats floating across the tops of cities contemplating jazz,”

Da, daca ceva a marcat generatia mea a fost saracia lucie dupa Revolutie.

Am cunoscut in vara lui 2000 primul “capsunar” care mergea spre Spania. Fusese profesor de liceu in tara, avea o luna de concediu, si isi luase lumea-n cap din cauza lipsei de perspectiva. Am vorbit o noapte intreaga cu el pe trenul de la Bruxelles la Paris. I-am inteles foarte bine nevoia de a-si lua lumea in cap, caci o simtisem si eu pe pielea mea cu patru ani in urma. Imi terminasem in vara lui 97 doctoratul la Timisoara (am doua doctorate diferite, unul de la Timisoara si unul de la Cincinnati, in Ohio). Fusesem promovat sef de lucrari. Totusi, in loc sa simt ca am inceput sa prind un deget de la piciorul lui Dumnezeu, caci parca rasarea Soarele si pe ulita mea, senzatia mea a fost cea a lipsei de perspectiva. A lipsei de viitor. No fun at all.

M-am intrebat: “Oare asta este totul in viata? De-acum incolo, totul va fi un deja-vu?” “Caci asa cum am ajuns sef de lucrari voi ajunge conferentiar, iar apoi cu anii profesor universitar. Si tot cu anii, sef de catedra, prodecan, decan – iar valul obisnuintei ma va duce asa cum i-a dus si pe altii, generatii de-a randul.” Aveam totusi doar treizeci si unu de ani, si mi s-a parut deprimant ca de-atunci incolo sa repet la infinit ceea ce facusem pana atunci.

Protestul meu, la fel ca cel al profesorului de liceu din trenul de noapte, a fost sa-mi iau lumea-n cap, si sa ma duc cat vad cu ochii. Cat mai departe, ca sa pot incepe totul de la zero. Sa uit totul, sa ma purific, si sa devin altceva. Astazi, cand imi vizitez mama si dau peste lucruri de-ale mele din acele vremuri, carti, caiete, scrisori – nu-mi vine sa cred ca acea persoana a existat vre-odata si ca sunt tot eu.

Sa revenim totusi la poemul “Howl”:     

“(. . .) a lost battalion of platonic conversationalists jumping down the stoops off fire escapes off windowsills off Empire State out of the moon,

yacketayakking screaming vomiting whispering facts and memories and anecdotes and eyeball kicks and shocks of hospitals and jails and wars,

whole intellects disgorged in total recall for seven days and nights with brilliant eyes, meat for the Synagogue cast on the pavement,

who vanished into nowhere Zen New Jersey leaving a trail of ambiguous picture postcards of Atlantic City Hall,

(. . .) who wandered around and around at midnight in the railroad yard wondering where to go, and went, leaving no broken hearts, (. . .)”

Ma regasesc si in aceste versuri, caci am petrecut doar atatea ore filosofand naiv cu altii de varsta mea despre toate nemultumirile si neimplinirile noastre: scheme si scenarii, vinovati si criminali.

Ma fascineaza “Howl” pentru ca mi se pare asa de actual, desi a fost scris pentru alta lume si pentru alte vremuri. Cuvinte precum – generation, best minds, madness, poverty, smoking, jazz, platonic, screaming, memories, hospitals, where to go – sunt precum un scarpinat bun in locurile unde ma mananca tare.

Libertate, bani, dusmani si fraieri occidentali   

Dau dincap acum, mirandu-ma: De ce nu exista in romaneste ceva similar lui “Howl”?

In general, de ce nu sunt (cam) nici un fel de creatii artistice adanci, cu substanta, pe teme sociale? Sau muzica de calitate, care sa ne miste pana in adancul nostru? Poeti sensibili? Ceva care sa ne scarpine bine multele mancarimi sociale, care sunt destule, har Domnului.

Nu stiu cat gresesc cand speculez ca manelele au ramas singura muzica si singurele versuri pe teme sociale. Singurele care exprima clar si continuu (intr-un mod specific) angoasele curente. Pe scurt, oamenii sunt preocupati astazi de cateva teme importante: drepturile lor civile (de exemplu, libertatea), implinirea lor individuala, si legaturile lor cu cei din jur – adica legaturile lor sociale. Ca sunt profesori universitari sau scriitori, zilieri sau corporatisti, medici sau dulgheri – toti se lupta cu aceleasi dorinte si neimpliniri. Toti se scoala dimineata gandindu-se cam la acelasi lucru, si stau noaptea treji preocupati de aceleasi griji.

Bineinteles, manelele nu-si fac treaba intr-un fel demn de analizat in manualele scolare. Dar o fac fara sa arunce sub pres durerile si frustrarile mocnite ale cotidianului, oricare ar fi stratul social.

Sa incepem cu libertatea.

Perceptia multora este ca a fi liber inseamna sa faci si sa zici ce vrei. Ca orice restrangere de la a face orice si de la a zice orice, oricui este tiranie. Exact cum spune Florin Salam in maneaua “Banu jos si fruntea sus”:

“De o viata fac ce vreau

Si pe nimeni nu ma dau

Credeti-ma pe cuvant

Eu va cumpar eu va vand”

Tot asta zic cu totii, ca sunt profesorii universitari care scriu pentru “Adevarul” si ziare.com lamentandu-se impotriva “corectitudinii politice” sau “a incercarii stangii de a rescrie istoria”, fie suparatii care ne injura pe FB. Totusi, “de o viata fac ce vreau” inseamna si aruncatul la liber a gunoiului la marginea padurii, scuipatul de voie pe strada, injuratul din belsug in trafic, si cate si mai cate.  

Apoi, implinirea individuala.

Ea este cuantificata in bani, cat mai multi bani. Doar in bani. Conteaza prea putin sursa lor. Ca sunt facuti din suc, seminte, sau high tech, singurul criteriu important este cantitatea lor.  Exact ce ne explica Florin Salam in cuvinte simple in a sa “Ban pe ban”.

“Ban pe Ban pe Ban pun ban pe ban

Fac afaceri mari in stil American

Valore eu la toti va dau

Eu de la voi n-am ce sa iau

Ati vrea sa-mi puneti piedica

Dar tot eu va dau panica”

Banul este valoare si putere. Ori puterea produce prestigiu si ofera cuiva pozitie in societate. Banii iti dau vila din centrul orasului, iti deschid cele mai complicate usi, si iti dau scaunul din primul rand la orice spectacol sofisticat. Degeaba ai scris carti peste carti, daca trebuie sa astepti la coada ore in sir pentru nu stiu ce act, dar celui cu bani i se arata calea prin spate, ba mai mult este invitat pe scaun si servit cu o cafea.    

Totusi, ca veni vorba de “afaceri mari in stil American”, statisticile ne zic ca saptezeci la suta din afacerile parintilor se duc naibii cand ajung pe mana copiilor. Mai departe, doar zece la suta din afacerile si banii bunicilor ajung la nepoti. Sansele sunt deci ca noua din zece “Ban pe Ban pe Ban pun ban pe ban” sa se piarda-n neant. Si tot America ne-a aratat prin generatia hippie ca dincolo de materialismul si consumatorismul clasei de mijloc sta ascunsa viata lipsita de continut si de idealuri, pana la urma plictiseala, desertaciunea, si confuzia.

Sa trecem in final la legatura individului cu cei din jur.

Iata ce ne spune Florin Salam in versurile sale din “Astazi cand ajuti pe cineva”:

     “Astazi cand ajuti pe cineva iti faci singur rau cu mana ta

Ori cat bine ai face spatele tot ti-l intoarce

Astazi cand ajuti pe cineva iti faci singur rau cu mana ta

Ori cat bine ai face spatele tot ti-l intoarce

La cat e de periculoasa toata lumea

Ar lua totul de la tine

Ti-ar lua si pielea, le faci bine in viata, tine-i la distanta

Ca asa este lumea hoata”

Legatura sociala a oricui (cu restul) este sumarizata astazi de dorinta de a fi – respectat.

“Respect” este asa de important incat a ajuns lauda, chiar salut cotidian. Intr-o discutie relativ recenta, cineva extrem de educat mi-a spus asa: “Nu stiu cum esti tu, Alex, dar pentru mine respectul este totul.” Se referea desigur la respectul cuiva catre el.

Marturisesc ca nu ma gandesc prea mult la cat de respectat sunt in societate. Respectul este ceva imposibil de inteles si de controlat: stiu pe cineva care si-a vazut intotdeauna cu sfintenie de job si de familie fara sa creeze vre-o problema nimanui, dar respectivul nu este neaparat respectat pentru comportamentul sau. La fel stiu pe cineva care a sutit cati bani a putut, cu tot felul de gainarii facute la stat, iar respectivul este o persoana extrem de stimata in comunitatea lui pentru ca este “baiat de gasca si organizeaza chefuri faine”. Si pentru ca respectul este asa de dificil de inteles, am adoptat una din recomandarile lui Dalai Lama: nu-mi bat capul cu lucruri care nu sunt controlabile de mine.

Tot inegalabilul Florin Salam, un Bob Dylan de Romania, ne ofera un sumar la tot ce am scris eu pe nu stiu cate pagini despre dorinte, neimpliniri, si angoase. Versurile lui din “Bun venit in Romania” zic asa:   

“Ce mintea romanului

Spaima occidentului

Spaima occidentului

Fiindca-i merge mintea bine

Nu are egal in lume

Nu are egal in lume

Romanul are scris in frunte

Sa duca mintea la munte

Sa duca mintea la munte

Din orice sa faca bani

Si sa aiba multi dusmani

Si sa aiba multi dusmani”

Totusi, revin – De ce nu exista in romaneste ceva similar lui “Howl”? Ceva care sa articuleze clar si pe intelesul fiecaruia esenta vremurilor noastre. Si facand asta sa creeze sincronizarea mult necesara intre indivizi, si care astfel punandu-se deacord, sa inceapa intr-un tarziu sa exploreze solutii creative de cum sa mearga inainte.   

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania