Pentru cine nu știe, Bulbuc este o localitate din comuna Ceru-Băcăinți, județul Alba. Cum am mers eu zi de primăvară până-n seară, de mai că era să leșin, când am văzut prima casă m-am trântit pe jos. Am avut noroc de data asta. Câinii erau pașnici, oile pășteau, de jur-împrejur era plin de pruni înfloriți.

Am adăstat o țâră până mi-am recuperat suflul și am intrat în vorbă cu oamenii. „Nu știu câte case locuite mai sunt în alte sate, dar în Bulbuc sunt șapte”. Asta se întâmpla, așa cum am spus, în 2012. Vezi Historii aleatorii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, p. 126, unde am mai precizat că „Bulbucul are și biserică. În care se slujește o dată la 3 săptămâni, că e un singur preot la bisericile din Răcătău, Bulbuc și Fântânele… Satul a avut și școală”.

După ce mi-a revenit suflul am intrat în vorbă cu Nana Florica. Era văduvă, avea 53 de ani și trei copii, dintre care doar Gheorghiță (32 de ani atunci) mai rămăsese lângă ea. Momentan. Că mi-a explicat că oricum și Gheorghiță pleacă, că „nu mai sunt fete în sat, iar din altă parte nu vin să steie în deal, să aibă grijă de peste o sută de oi, 6 vaci, 11 porci și altele… Io m-am măritat aici, că de loc îs din Răcătău, dá am ajuns văduvă la 36 de ani”.

Am ascultat tot și apoi am început să mă plâng că n-am unde dormi. Nana Florica o zis să aștept să vină Gheorghiță (aici m-am speriat un pic, că citisem Baltagul de Mihail Sadoveanu). O venit omul, însoțit de alții, și iar m-am pus pe povești. În cele din urmă am căpătat acceptul să dorm în fața casei, dincolo de drum…

Am legat bine hamacul între doi pruni, mi-am cățărat rucsacul într-un copac, am aranjat totul cum știu eu mai bine (nu prea știu, dar asta e) și am făcut o tocană rețetă proprie. Cu mazăre, cartofi, morcovi etc. Apoi am mai stat la povești cu gazdele până am nimicit o bere. M-or îmbiat și cu lapte, dar am refuzat.

Noaptea a fost mirifică. Hamacul îl cumpărasem cu 10 euro dintr-un Lidl din Viena. Avea de toate. Un fel de full option. Canicula se potolise. Oile dormeau lângă mine. Câinii la fel… Iar dimineața m-am trezit acoperit de petale de flori de prun pe tot hamacul și sacul de dormit!!! Wowww!!! Am băut o cafea făcută la primus, am mai mâncat din tocana rămasă de cu seară, am spălat vasele (că doar nu puteam chema pe altcineva să le spele), mi-am luat rămas bun de la gazdele din Bulbuc și am plecat spre Fântânele. Traseul e cam bizar. Cică se numește „pe sub stâlpi”, adică pe unde s-o băgat curentul electric. Acolo, bai mare! Doar trei case locuite. N-am văzut nici un om. Am poposit lângă un jgeab și am mâncat un pateu, după care am plecat spre Valea Mare. Inițial, conform programării, trebuia să ajung la Geoagiu. Dar când am văzut ditamai dealul pe care trebuia să urc din Fântânele (sau să ocolesc satul vreo 20 de kilometri pe culmea Metaliferilor), am decis, fără nici o urmă de regret, să merg pe Valea Mare. Să nu vă închipuiți că e ușor. Nuuuu!!! Drumul era asfaltat. Un pic, așa, de ochii lumii!

Știți cum este să mereți pe drum asfaltat cu bocanci de munte? Unii poate că știți. După trei kilometri doream să sun la 112, numai că nu aveam semnal. Am trecut de intersecția spre cătunul Dumbrăvița. Îmi era sete…

Cum mă târam eu așa pe drum numai ce aud bârâit de mașină în urma mea. Mă opresc și îi fac semn șoferului să oprească. Omul, om fiind, oprește și mă ia la ocazie. Mai erau câțiva zeci de kilometri. Cel puțin în imaginația mea. Singura condiție pusă, că nu mi-o luat bani, a fost să țin ditamai rucsacul în brațe că nu avea loc nici pe locul din spate și nici în portbagaj. Ambele fiind pline ochi cu prune proaspăt culese și destinate să devină țuică. Am acceptat. Nici nu mai știu cum am trecut de Ceru-Băcăinți și m-am trezit în centrul civil al localității Băcăinți. Acolo era un fel de mini-părculeț. O cruce. O măsuță cu băncuțe. Etc. Măsuța și băncuțele erau ocupate. Trântesc rucsacul lângă o salcă și merg la magazinul de peste drum să-mi iau o bere rece. Nu mai băusem una rece de patru zile, că aia de după Bora fusese deja clocită…

Iau o bere rece, la doză, din frigider. O deschid. Îmi imaginam cum o savurez. Primele bule plezneau peste papilele mele gustative. Mă gândeam că termin doza de bere, apoi stau la ocazie, din Băcăinți spre Geoagiu, respectiv Orăștie și apoi Deva. Dar asta e! Când e să ai ghinion, ai! Cum stăteam eu în fund în mijlocul centrului civic al Băcăințului, sprijinit de rucsacul care era sprijinit de salcă, numai ce aud un claxon. Inițial am crezut că șoferul mașinii nu putea trece de mine, așa că mi-am adus genunchii la gât, ca să nu încurc circulația pe respectivul drum județean. Dar nuuuu!!!! Relu o fost taman în acea zi la cules de prune să facă țuică mai spre toamnă. Mi-o recunoscut rucsacul pe care eu stăteam sprijinit, l-o făcut pe șofer să oprească și m-o dus acasă. El zice și acum că m-o ajutat. Eu țin să îi amintesc că până la Orăștie berea din Băcăinți era caldă. Am aruncat-o într-un tomberon…

Așa am traversat eu Metaliferii.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania