REPORTER: – Stimată v, sunteți o jurnalistă și o scriitoare cunoscută și apreciată, nu doar în vestul României, ci chiar și peste granițele României.  Când și unde ați început activitatea jurnalistică ?

VERONICA BALAJ: – Înainte de răspunsuri, vă mulțumesc pentru oportunitatea de-a vorbi despre meseria ca pasiune, meseria ca ardere, așa cum este pentru mine ca și  pentru mulți  alți jurnaliști!  Mă întrebați de când profesez? Aș putea spune, dintotdeauna. Adică după ce am treminat Facultatea de Filologie la Universitatea din Timișoara. Am avut norocul să aleg munca la radio. Am început  cu emisiuni pentru copii la Radio Târgu Mureș, unde mai parcticam și întocmirea știrilor, mai făceam uneori  tandem cu câte  un coleg experimentat, dimineața, la ora 6, la perzentarea emisiunilor  matinale.Trebuie să spun din start că pentru mine, radioul este formula de existență, nu materială neapărat ci, socială. Comunicarea  este  esența. Esența vieții este comunicarea în diferite forme. E ca și iubirea. A comunica , înseamnă a dărui celuilalt ceva din sinele tău, din gândirea ta , din părerile tale despre viață..etc. După aproape un an de exercițiu ca începătoare în meserie,   m-am transferat la Radio Timișoara, Studioul Teritorial, așa  cum se numeșete din nou și astăzi.{Problemă de familie, soțul meu luase examenul de medic specialist în orașul de pe Bega altfel,nu aș fi primit transferul nicidecum}.

 Am luat-o de  la capăt cu munca la secția actualități, buletinele de știri care, pe vremea aceea, înainte de 89, nu erau spectaculoase dar, se știe, cine nu exersează stagiul la actualități, nu este  un jurnalist complet  format. Visam secția culturală. În zadar. După doar căteva luni de acomodare, Studioul nostru de Radio, ca toate cele teritoriale , s-a desființat. Pauza  în meseria pe care o  asaltasem cu aplomb,  m-a făcut să o doresc și  mai mult. S-a redeschis în 22 Decembrie 1989. De atunci , căți ani  au  trecut știm cu toții, dar câtă semnificație de viață trăită jurnalistic, are  pentru fiecare dintre parcticanții meseriei acesteia, e o  poveste cu insemne de roman. Și, dacă tot m-ați atras către un calcul, mai că sunt gata să adun secundele, orele  de comunicare cu ascultătorii, nu mai pun la socoteală orele de pregătire a emisiunilor, pentru că, oricum, m-aș simți împovărată, și m-aș rătăci printre  atâtea cifre pe care le-am transformat în trăire la cote fierbinți.

REPORTER: – Ați publicat, în decursul anilor, numeroase romane, volume de proză scurtă, versuri, reportaje și interviuri. Care sunt mai aproape de sufletul dumneavoastră ?

VERONICA BALAJ: – În teritoriul literar , lucrurile nu stau cu mult mai diferit. Aceeași chemare  spre cuvânt. Aceeași dăruire. Munca pare o altă modalitate de-a spune exist, ce bine, Doamne, că pot vedea lumea în multiplele sale manifestări poliedrice. Cuvântul scris este un univers magic. Poți afla într-un semnificant, adâncuri cu vietăți fantaste, poți imagina  o lume nouă, în care te plimbi chemând și cititorul. Spun aceasta ca un preambul la răspunsul așteptat să-l atașez întrebării. Da, am vreo 45 de volume semnate. Drept să spun, nici nu le-am numărat până ce nu mi s-a cerut o contabilizare. Aici intră și traducerile în cele nouă limbi:   franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, sârbă, maghiară, rusă, ebraică.  Anul trecut în vară, am avut surpriza să mi se traducă poeme în arabă, în Tunisia. Care carte  îmi este mai apropiată? M-ați încuiat. Aș răspunde  , fără să fentez: îmi sunt dragi toate. Fiecare își are povestea sa. Odată când a fost scrisă și a doua oară când a pornit în lume. Mi-ar trebui câteva zeci, poate 1oo, poate 2oo de pagini dacă aș descrie povestea fiecăreia în parte, {emoțiile, impactul cu punctul numit lansare}. Și totuși, voi menționa un roman. Baltazara. A avut un destin interesant. Cum fiecare volum își are destinul său. Blatazara, mi-a adus Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor din România. A fost tradus în limba italiană și lansat la Roma  în condiții de neimaginat. A fost la Viena și s-a hazardat să ajungă la New York. Mi-a adus multe bucurii. Poate ar trebui să menționez și  volumul de poeme , Cafeneaua buchinistului/L e cafe du bouchiniste, pe care l-am prezentat la Universitatea Neuchatel, Elveția, unde îmi  făceam studiile  doctorale și, unde era o mare cinste să te afli  în Sala Amfiteatrului, față în față cu un public univeristar și, mai  ales, cu o doamnă citic literar pe care să o  percepi ca pe un cerber care va decide cam cine ești și ce cauți în literatură. În contre- jour, îmi vine în minte lansarea la Montreal a  volumului, cu numărul 3, intitulat  Convorbiri cu Personalități Românești din Montreal, că tot am vorbit de jurnalism. Se întâmpla în 23 decembrei 2019 , după ce, în iunie 2018, cu un an în urmă, la prezentarea publică a volumului cu numărul 2, al aceluiași titlu, am trăit o emoție nesperată, nevisată. Aproape  de imposibil. Adică, Primăria din MONTREAL, Canada,mi-a oferit o medalie…  O medalie cu insemnele sale și ale Canadei  pe o parte, iar pe verso, insemnele   Centenarului nostru  și numele meu plus ale Asociațiilor culturale românești din megalopolisul amintit. Pare  chiar de necrezut.Mă opresc aici cu alegerile titlurilor preferate.

REPORTER: – Sunteți membră a multor Asociații și Uniuni, din țară și din străinătate. Vă rog să enumerați câteva dintre acestea.

VERONICA BALAJ:-Uniunile de Creație, cărora am onoarea să le aparțin , sunt interesante , unele de mare renume și care obligă.   Desigur mă bucur că fac parte din USR, Uniunea Scriitorilor din România. Încă din 1992. Este cel mai înalt for al literaturii profesioniste din țara noastră, așa că, îl postez în prima rubrică a oricărei liste…. Am să continui cu o instituție care mi-a oferit prilejul unor experiențe intelectuale speciale ,de neuitat , prin acțiunile organizate. Mă refer  la  Accademia Internațională Citta di Roma, înființată în 1919, la Roma. Nu mai puțină bucurie și emoție mi-a creeat admiterea în Academia Româno-Americană , ARA, înființată acum 60 de ani doar pentru cadrele didactice românești din diaspora, iar acum , de câțiva  ani au și o secție culturală. Admiterea cuiva ca membru se poate face numai dacă, CV-ul  noului propus trece on-line, de avizul pozitiv al tuturor membrilor care sunt  personalități de marcă în diferite colțuri ale lumii, în special, SUA, Canada, Elveția, Italia, Germania, Liban, etc. Congresele sunt organizate în fiecare an în altă țară. Nu și în 2020. Virusul s-a dovedit mai puternic decât normele strict  academice. Aș mai  menționa doar faptul că, în decembrie anul trecut, 2019, la Montreal, am fost cooptată ca membru fondator  și membru plin al Asociației Scriitorilor Români din America de Nord ,ASRAN.

REPORTER: – Meritele dumneavoastră, în calitate de jurnalistă și de scriitoare, sunt oglindite în premiile ce v-au fost acordate, atât în România cât și în alte țări ale lumii. La care țineți cel mai mult ?

VERONICA BALAJ:- Premiile ? Nu au fost un țel pentru mine. Nu agreez persoanele care se laudă și cu diplomele din școala primară, și cu diplomele primite te miri la care festival regional . Mă refer la literatură, desigur. În alte domenii, nu mă pronunț. Desigur că, participând la sute de  întâmplări culturale, am mai primit și eu câte o distincție. Menționez doar două,trei,  care pot însemna ceva și pentru mine. M-aș opri la  premiul Cernela de aur,  primit la Tel Aviv , 2012, pentru volumul tradus în ebraică, Scut iluzoriu ,apoi, aș aminti Premiul Intrenațional de Poezie, Don Luigi di Ligro, Palazzo Valentini, Roma, 2009, care a fost secondat de o cronică în Corriere di Roma, pentru volumul Fuga nel cerchio. Adaug și  Premiul de Excelență, primit în 2019, la Universitatea Alcala, Madrid. Spania. Atunci am lăcrimat. Pentru că îndrăgesc enorm această universitate. Unde mi-aș dori să mă reîntorc.

REPORTER: – Activitatea dumneavoastră jurnalistică este strâns legată de Radio Timișoara. Câți ani ați fost angajată a respectivului post regional de radio ?

VERONICA BALAJ:- La Radio Timișoara, casa mea a doua, intru și ies și revin , din septembrie 1982. Cu excepția perioadei cât radioul a fost închis, așa cum se știe. Practic, pot număra anii de la 20 Decembrei 89 , plus porțiunea până la închiderea studioului…Să tot fie ceva în plus peste  cifra rotundă 30.

REPORTER: – Amintiți, vă rog, numele unor importanți oameni de radio, alături de care ați activat la Radio Timișoara.

VERONICA BALAJ:-Toate emisiunile de la Radio Timișoara au fost prezentate o vreme de  un nume   rezonant. Cu mici excepții. Gelu  Stan  era  un dirijor de marcă, un Călin Pacatiuș, cu studii muzicale speciale , este  un nume sonor, alții erau comentatori sportivi cunoscuți și de  cei care nu știau nimic despre fortbal, mă gândesc la Nicu Secoșan. Și echipa sa tânără i-a călcat pe urme. Ei, dar pe regretatul  Nicolae Pârvu, cine oare nu   l-a cunoscut? A știut să-i atragă pe tinerii veniți în Studio după revoluție, i-a îndrumat, le-a  dat o șansă spre afirmare. Un excepțional coleg.   Mihai Anghel, a avut mereu locul unui manager de referință. Fără ca îngâmfarea sau orgoliul de șef să se interpună între el și colegii din redacție. Așa a rămas și astăzi. Cu bravissimo  l-ar putea saluta onest, fiecare dintre noi.

REPORTER: – Sunteți membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această Uniune ?

VERONICA BALAJ:- Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, emblemă și direcționare spre istoria unei profesiuni trăite la cote înalte. Indiferent de epocă. Mare  onoare că există. Toată  admirația domnului director, coleg de breaslă, Doru Dinu Glăvan care știe să reînprospăteze și să completeze această pagină din istoria nu doar a jurnalismului  ci, a țării . Atâta vreme cât jurnalismul este informația care durează în timp, verigă cu verigă din istoria țării . Viața din trecut , coordonatele sale  socio-politice-culturale  poate fi cunoscută și dacă cercetezi istoria  jurnalelor vremilor trecute sau asculți emisiuni de referință cu voci de aur. Cultura și istoria la întrecere cu rezistența în fața trecerii timpului. Jurnalismul a salvat de la uitare lumea, istoria. Pentru cine  face parte din această Uniune, toată considerația. Însemană că susține o parte din veriga care leagă prezentul de farmecul trecutului și de imprevizibilitatea viitorului.

REPORTER: – În afară de pasiunea gazetăriei, ce alte pasiuni mai   aveți ? 

VERONICA BALAJ:-Jurnalismul  este  pentru mine, cum am mai spus și cred că am dovedit,  o profesie și existență afectivă. Pasiunea pentru cuvântul scris, stilizat artistic literar  intră în calcul . Alte pasiuni ? Mașinile. Aș  conduce și  aș  schimba mereu o mașină cu una mai frumoasă și mai performantă. Asta știu toate prietenele mele. Nu exclud nici călătoriile  ici-colo prin lume.Locuri în care, pe lângă muzee, arhitectură șocantă ,neapărat să fie și magazine cu haine frumoase. Pe care măcar să le admir .

REPORTER: – Ați regretat vreodată că nu ați îmbrățișat o altă meserie ?

VERONICA BALAJ: – Altă profesie ??? Nicidecum. Ador fraza acceptată de practicismul american cum că, dacă în viață reușești să faci ceea ce îți place, nu trebuie să mai muncești. Pentru mine, munca a fost o plăcere. Am avut șansa aceasta. Intuiția m-a ajutat. Proiectata mea meserie de către tatăl meu, era să fiu politehnistă. Am dat uitării orele de chimie și, am virat din intuiție, spre folologie. Deși m-am pregătit să fiu cadru didactic, iarăși am virat spre altă cărare, numită jurnalism și iarăși, intuiția nu a  dat greș. Pasul decisiv , la momentul potrivit.

Vă mulțumesc pentru această convorbire și, le doresc tuturor celor care exercită această meserie din pasiune, să  aibă un loc pe podium. În vârtejul informațional   actual, a  ști să legi epocile cu prezentul, nu e chiar un lucru ușor.

 Jurnaliștii feresc lumea de  corosivitatea timpului.

 august,2020     Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR