Dr. Oana Mihaela Munteanu este medic nefrolog în cadrul Spitalului „Hospital Marina Salud” din Denia și „Vithas Nisa Virgen de Consuelo” din Valencia. Este primul român nominalizat pentru Sezonul III (2020 – 2021) al Campaniei românilor de excelență din străinătate, care prin profesionalism, comportament și poziție socială aduc un plus de valoare imaginii României.

Oana Mihaela Munteanu provine din pitorescul oraș Huși și trăiește în Spania din anul 2001. Și-a început studiile la Universitatea din Iași, fiind prima candidată din Huși admisă la medicină. S-a transferat ulterior la București, obținând unul dintre drămuitele 30 de locuri de studiu disponibile anual pentru întreaga țară, pentru mult râvnitul domeniu de studiu al balneofiziokinetoterapiei. După terminarea primilor patru ani de studiu s-a mutat în Spania împreună cu soțul, originar din Republica Moldova, de asemenea, student la medicină. În timp record a învățat limba spaniolă și a absolvit facultatea, distingându-se prin note care au calificat-o pentru burse de studiu succesive. După absolvire a urmat rezidențiatul de patru ani la Spitalul General Universitar din Valencia și alți 12 ani ca medic adjunct specializat în nefrologie la diverse clinici private. Cu începere din luna martie 2020 este angajată ca medic nefrolog la Hospital Marina Salud din Denia, unde face naveta de trei ori pe săptămână. Locuiește de 16 ani în Valencia, împreună cu soțul și cu cei trei copii.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Din prima clipă am simțit că vă iubiți profesia și că vă dedicați cu trup și suflet binelui pacienților, fără a aștepta vreo recompensă. Când v-ați decis să optați pentru meseria de medic?

Dr. Oana Munteanu: A fost un concurs de împrejurări. Când eram mică, voiam să fiu jurnalistă, dar se vede că viața avea alte planuri pentru mine. Huși este un oraș mic, dar cu școli excelente și cu tradiție pentru învățământul de calitate. De asemenea, părinții mei – tata ofițer, iar mama educatoare -, m-au încurajat în această direcție, susținându-mă neabătut, inclusiv financiar, pe parcursul anilor de studenție. Nu pot decât să vă dau dreptate: îmi iubesc profesiunea, mă împlinește și mă recompensează din plin!

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Când și din ce motive ați ajuns în Spania? Ați planificat de la bun început să vă stabiliți aici?

Dr. Oana Munteanu: Au fost circumstanțe de viață, motive de ordin mai mult sentimental și familial. Am venit când împlinisem 21 de ani, cu soțul meu (pe atunci prieteni din liceu). Era anul 2001, prinsesem încă peseta. Tocmai terminasem anul al patrulea de studii în România, când, împreună cu soțul, mi-am propus să obțin statutul de student european, pentru a putea călători fără restricții. El vorbea bine spaniola, locuise în Cuba împreună cu părinții, angajați ai corpului diplomatic al Republicii Moldova. Profitând de o vizită la socrii mei, care locuiau în Santander, m-am înscris la  Academia de Limbi Străine Magallanes din Sardinero, ca să obțin viza de studii. Totodată am depus amândoi dosarele de transfer de matriculă la facultatea de medicină din cadrul Universității Cantabria. Nu ne făceam prea mari speranțe…

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Înțeleg că dosarele s-au aprobat?

Dr. Oana Munteanu: Da. Spre surpriza noastră, pe 11 septembrie 2001, cu o oră înainte de tragicul eveniment terorist din New York, decanul de la Universitatea din Cantabria ne-a anunțat că cererea noastră a fost acceptată. A fost o explozie de bucurie, chiar dacă euforia ne-a fost umbrită de evenimentul nefast din SUA.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Bănuiesc că notele și calificativele din foaia matriculă din România și-au spus și ele cuvântul…

Dr. Oana Munteanu: Posibil. Nu pot spune că mi-a fost greu vreodată să învăț. Învățatul a fost partea cea mai ușoară. Efortul a fost necesar și a  meritat!

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Ce a urmat după înmatriculare?

Dr. Oana Munteanu: A urmat o altă realitate. Confortul nu mai era același ca în România. Părinții ne ajutau în continuare, dar nu era suficient. Eu mai am și un frățior, care pe atunci era student în București. Am început să muncesc, făcând curat prin case; apoi de „camarera”, când începusem să înnod câteva cuvinte în spaniolă. Uneori aveam grijă de copiii familiilor din Madrid, care veneau vara în vacanță. Îmi amintesc cum adesea plecam de la cursuri direct la muncă, servind în câte un local până în orele târzii ale dimineții, iar apoi mă duceam iarăși la facultate, sărind practic peste orele de somn. Ușor nu a fost. Am învățat multe.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Dar idealul de a vedea cât mai mult și de a cunoaște străinătatea s-a materializat?

Dr. Oana Munteanu: Da, în privința aceasta am fost privilegiați. Ca studenți într-o țară din UE am cunoscut lumea, călătorind pe toate continentele (aproape). Facem asta în continuare cu mare drag și pasiune, mai nou împreună cu copiii noștri.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Au mai fost și alte motive pentru care ați părăsit România?

Dr. Oana Munteanu: Așa cum precizam, nu cred că mă încadrez în tiparul emigrantului care a fugit de rău la bine. Ca studentă la București începusem să fac stagii clinice prin spitale și nu-mi plăcea deloc ce vedeam. Visul nostru inocent, de copii naivi, de a salva vieți, se pierdea prin colțuri de spitale reci, printre adevăruri crude. Ne îndepărtam din ce în ce mai mult de idealul de a deschide un centru balnear. Visurile noastre boeme, de capitală, începeau să se destrame.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Privit din perspectiva actuală, după ce s-au schimbat atâtea lucruri în decursul ultimelor două decenii, vă puteți imagina o întoarcere acasă, pentru a profesa și trăi în România?

Dr. Oana Munteanu: Sinceră să fiu, nu. Știu că unii dintre colegii de breaslă câștigă la ora actuală în România mai mult decât eu aici, dar  partea materială nu este totul. Doar doi dintre foștii mei colegi de la medicină au rămas în țară. Lupt să nu uit niciodată unde m-am născut și am crescut, dar doresc să îmbătrânesc aici, unde mă simt foarte bine. Vizităm România cam o dată la doi ani, dar ne place în continuare să călătorim și prin alte părți. Aici viața s-a arătat  generoasă cu noi, din multe perspective. Acum avem trei copiii frumoși și veseli: de 11, 10 și opt ani. Deschiderea pe care ne-o dă patria adoptivă este mare. Ne-am clădit aici statutul profesional. Soțul meu se specializează acum într-o tehnică unică în Spania și în lume, a chirurgiei minim invazive de rahis (pe măduva spinării). Copiii merg aici la școală. Iar acasă, desigur, vorbim româna, chiar dacă ei o mai stâlcesc.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Dacă ar fi să comparați sistemul de învățământ românesc cu cel spaniol, privit din perspectiva copiilor Dumneavoastră, ce deosebiri remarcați?

Dr. Oana Munteanu: Există câteva puncte cu care ne luptăm. Moda predării în dialect valencian a înregistrat în ultimii ani cote nebănuite. Dacă în trecut clasele în castiliană erau cele mai bune, acum elita are limba de predare valenciană. Șansele copiilor de a-și continua studiile într-o limbă cu extindere mai mare, la universitate, sunt astfel diminuate considerabil. Absurdul merge mai departe: fără acordul părinților, clasele de castiliană introduc limba valenciană. Iar  limbile străine sunt rare în programă. Așa că facem meditații particulare. Fiica cea mare trece acum în clasa a șaptea, la etapa Secundaria, de la colegiu la institut, dar punctajul pentru înscrierea la cursuri în castiliană e greu de întrunit. Pur și simplu, salariile noastre sunt peste baremul pentru „săraci”, și nici nu putem dovedi că am avea o constelație socială dificilă acasă (de regulă părinți divorțați sau monoparental). Este o întreagă epopee…

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Dar în spital v-ați confruntat cu discriminări de limbă sau de naționalitate?

Dr. Oana Munteanu: Nici pe departe. Personalul este divers, faptul că sunt româncă nu iese în evidență. Oricum nu ar conta. Am fost surprinsă să constat că există foarte mulți români aici. Spaniolii sunt prietenoși și ospitalieri. Dar am un „of”: familiaritatea cu care tratează personalul este uneori exagerată. Stilul direct, per tu, tendința de a se purta cu medicii și cu asistentele de parcă ar fi subordonate pacientului îmi dă de furcă. Respectul acela față de medic, pe care-l cunoșteam din România, îmi lipsește aici, uneori.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Ca medici, bănuiesc că ați muncit amândoi în perioada critică a pandemiei. Cum ați rezolvat problema supravegherii copiilor în faza de carantină?

Dr. Oana Munteanu: Am avut norocul de a o avea în vizită pe mama chiar în perioada premergătoare. Deși și-ar fi dorit să se întoarcă acasă, în România, împrejurările au forțat-o să rămână aici. Educatoare severă fiind, a încercat să-i strunească pe copii. Ei au mai și necăjit-o, năzdrăvani și liberi cum sunt obișnuiți să fie cu noi. În final a fost bine.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Vorbind despre SARS CoV-2, în ce măsură v-a afectat viața? Ce schimbări au avut loc în mediul medical? Unii medici s-au plâns că mass-media ar informa incomplet, defectuos, părtinitor. Cum și ce ați fi scris despre Covid, dacă ați fi fost jurnalistă, așa cum vă doreați în copilărie? 

Dr. Oana Munteanu: Eu nu găsesc că mass-media ar fi procedat greșit. Jurnaliștii au datoria să informeze societatea cu date reale, verificate, nu cu prezumții sau păreri. E firesc să se publice numai acele date pe care ei le primesc de la surse autorizate, verificate. Și pentru noi, perioada de început a fost foarte haotică. Nu se știa mai nimic despre virus, echipamentul de protecție lipsea. Purtam același halat cu colegii de pe alte secții. Când intram la câte un pacient, doar dezinfectam puțin echipamentul și-l scuturam. Treptat, ne-am rutinat. O măsură utilă a fost cea a separării personalului pe două echipe perfect sincronizate, care nu se întâlneau niciodată. Rulând astfel în ture de câte o săptămână sau chiar două, aveam șansa de a rămâne neinfectați, chiar dacă una dintre echipe se molipsea. Pot spune că acum suntem infinit mai bine pregătiți. Dacă vom avea un nou val de contagieri, nu mai există nicio scuză, va trebui să funcționeze totul ca la carte.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Ați avut contact direct cu virusul sau cu pacienți afectați de Covid?

Dr. Oana Munteanu: E foarte posibil să fi fost în contact cu boala înainte ca ea să intre în atenția noastră. În ianuarie, când șefa noastră s-a întors de la Madrid cu o gripă extrem de agresivă, am luat-o mai toți, ducând-o și acasă. E greu de detectat acum, după atâta vreme, ce a fost exact. Testele dau un rezultat incert, ele nu detectează virusul, ci răspunsul de apărare al organismului. Iar după circa 45 de zile se pare că reacția sistemului imunitar dispare. Eu personal mă ocup de bolnavii de rinichi, în schimb soțul meu, ca internist a fost în prima linie și a fost profund tulburat de tragismul unor destine din spitalul de la Valencia.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Ce părere aveți despre viitor? Cum vom evolua, ce se va întâmpla cu societatea afectată de Covid?

Dr. Oana Munteanu: Nu sunt virolog, pot spune doar ce cred la general, ca medic. Probabil vom avea mai departe de tras de pe urma virusului. Ne vom confrunta cu el pe termen lung, așa cum omenirea s-a bătut cu tuberculoza. Un licăr de speranță ar fi posibilitatea ca virusul să se adapteze, devenind din ce în ce mai puțin agresiv, suferind mutații succesive. În fond, ca orice organism parazit, virusul tinde să-și mențină în viață organismul-gazdă, nu are niciun interes să-l anihileze, atunci ar trebui să-și caute alt purtător. Nu atât virusul este problema noastră principală, ci sistemul nostru imunitar, care reacționează excesiv de sensibil, atacând și distrugând și organe și celule sănătoase.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Ce dorințe și planuri de viitor aveți?

Dr. Oana Munteanu: M-aș concentra în viitor numai pe munca la spitalul Denia, care îmi aduce satisfacții, permițând colaborarea cu specialiștii din alte domenii. Avem zilnic situații complexe, cazuri noi. Chiar azi a fost internat  un pacient cu pancreatită, care întâmplător este român. A făcut blocaj renal așa că… mă bucur dacă pot ajuta. Dar, desigur, prioritatea este a bolnavilor cronici, avem 90 de cazuri dependente de dializă, pe care le tratăm în ture de 25 de locuri, cu 5 medici nefrologi. Vara lucrăm și noaptea, în ture suplimentare, pentru turiștii ocazionali. Anul acesta nu a fost cazul; rar mai vine cineva din afară, în vremuri de restricții.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Vreo  doleanță care vă stă la inimă, pe care ați dori s-o faceți publică?

Dr. Oana Munteanu: Alături de restul colegilor angajați la Spitalul Public din Denia, ne dorim rezolvarea cât mai rapidă a situației echivalării vechimii noastre în câmpul muncii. Discriminarea formală față de colegii care tratează aceiași pacienți ca noi, dar sunt angajați direct la stat este o mare nedreptate. Recunoașterea anilor de experiență ne-ar ajuta mult. O firmă interesată de profit deține concesiunea formală pentru toată zona Comunității Valencia, iar noi figurăm pe statele lor de plată… E o experiență amară să vedem cum personalul medical, atât de lăudat și de ridicat în slăvi în perioada pandemiei, continuă să fie tratat ca o resursă neglijabilă, marginalizată din interese meschine, pur materiale, instrumentalizată pentru maximizarea profitului unor firme terțe.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Și proiecte în plan privat?

Dr. Oana Munteanu: Mi-aș dori să ne reușească rocada în familie, în sensul ca soțul meu să preia de la mine ștafeta salariului principal al familiei, finalizând cu bine specializarea de chirurg. Atunci aș avea mai mult timp liber pentru copii, pentru pasiuni, de pildă pentru lectură. Am descoperit azi că la chioșcul spitalului se vând cărți foarte bune. Am cumpărat un stoc pe care tare mult mi-aș dori să-l citesc. Romanele Juliei Navarro mă captivează. Din ele aflu atât de multe despre istoria Spaniei, despre convulsiile istoriei acestei țări, despre teribilul Război Civil! Cum bine spune titlul  „Dime quién soy” („Spune-mi cine sunt”) aflu și lucruri despre mine, despre noi, despre istorie, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Mai avem atât de multe de învățat!

A consemnat: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania). Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

Foto: Arhiva personală Oana Munteanu

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania