Daniel Barbu, Politica pentru barbari, Editura Nemira, București, 2005.

Pentru că tot bat alegerile la ușă, mai jos o să facem câteva menționări despre o carte apărută în Biblioteca de politică editată de Nemira. Sunt convins că, în general, candidații (mai ales la locale) nu consideră lectura de zi cu zi în intimitatea spațiului de acasă mai utilă decât vorbitul non-stop și aparițiile publice. Băile de mulțime sunt, în opinia lor, benefice atingerii scopului pe termen scurt, adică accederii prin alegere într-o funcție administrativă. Cunoștințele sunt lăsate pe plan secund, urmând ca după victoria electorală să fie desemnate persoane pe care tot ei le consideră capabile să le scrie discursurile pe teme de proiecte mai mult sau mai puțin europene, istorie locală, cultură, artă ori sport. Sau administrație publică. Bineînțeles că nu e doar opinia lor. Este și cea a alegătorilor, pentru că am auzit / citit de mii de ori de-a lungul anilor cetățeni revoltați de faptul că politicienii nu vin să discute cu ei, nu stau în mijlocul lor tot timpul (dacă s-ar putea și noaptea, pe o bancă în fața blocului), nu le cer părerea și nu socializează corespunzător. Și prin birouri cine mai lucrează, cine mai citește proiecte de hotărâri, cine mai semnează ca un primar dacă toți sunt în mijlocul alegătorilor, la povești?

Autor a numeroase volume de istorie, istorie a artei și politologie, Daniel Barbu precizează în debutul volumului Politica pentru barbari că „românii nu ar vrea atât să fie reprezentați, cât să fie guvernați” (p. 7). În Introducere se vorbește „despre dificultatea românilor de a gândi politica” și despre faptul că „toți politicienii români cad de acord că între afaceri și politică nu există nici o diferență de natură” (p. 13). Cum, de altfel, s-ar părea că pentru anumiți politicieni „între experiență și expertiză nu se află nimic” (p. 15).

Referințele la bibliografia clasică și elementară în domeniu, precum Max Weber sau Alexis de Tocqueville, sunt evidente în cele zece capitole (intitulate studii de către autor) ale cărții. Evident că scriitorii menționați, citați sau ignorați sunt mult mai mulți. Discursul istoriografic se desfășoară pe mai multe paliere dar, în esență, urmează un criteriu cronologic care se îmbină cu istoria evenimențială, rezultând în cele din urmă o sinteză a politicii pentru cei care stau bine-mersi la fruntariile „imperiului”. 

Totul începe cu originile. Mai precis cu Originile înapoierii durabile în Europa de Est, unde se precizează că țările din respectiva zonă geografică „aparțin structural lumii largi, istoric subdezvoltată și locuită de populații private de autonomie individuală” (p. 31). Se continuă cu Democrația în românește: istoria veche a cuvântului, dar și cu un studiu despre Națiunea împotriva democrației: liberalismul românesc între două revoluții. Apărut inițial în secolul V înainte de Hristos, dar primind consacrarea în spațiul universitar abia în Evul Mediu, termenul de „democrație” a suferit schimbări de sens de-a lungul mileniilor, pentru că într-un fel era interpretat în cetățile grecești din antichitate și cu totul altfel de regimul din Coreea de Nord în secolul XXI. La noi, Dimitrie Cantemir definea democrația, în anul 1705, ca fiind guvernarea în care „cap ales nu iaste, ci toată țara poate intra la sfat” (p. 56).

Din punct de vedere literar, viziunea lui Titu Maiorescu asupra politicii este esențială în opinia lui Daniel Barbu. Pentru că „în calitate de orator politic, Maiorescu pare să fixeze standarde stilistice și intelectuale” (p. 87), de care actuala clasă politică pare să se fi dezis sau cel mult se chinuie să le atingă. Perioada de după Marea Unire până la data editării volumului este tratată în capitolul 5, intitulat Democrație și contestare în România, 1918 – 2004, capitol urmat de Fascism, neofascism, populism. Nu dau detalii, pentru că în aceste capitole se menționează personaje și/sau personalități care sunt adulate de unii și condamnate de alții. Doritorii pot împrumuta cartea de la bibliotecile publice.

Ultimele studii sunt un fel de analize ale societății contemporane, căci „nimic nu este mai deprimant decât o utopie decăzută. Într-o asemenea împrejurare, viitorul rămâne întotdeauna mai nesigur” (p. 185). Dar „nu toată lumea iubește utopiile”, iar „contrariul utopiei este, în cele mai multe cazuri, barbaria”.

Din păcate candidații promit multe în campaniile electorale, dar destinul face ca promisiunile să nu prea fie respectate…

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania