Bicicleta nu mi-o furase nimeni din fața magazinului universal din Băița. Cred că le-o fost frică de colanții mei de biciclist. Am dat să aprind frontala dar am stins farurile la o Dacie care venea din sens opus.

În cele din urmă am ajuns la domnul Cornel. Care mă aștepta ca pe pita caldă: camera era gata pregătită, o bere se aburise de la atâta căldură, iar Doamna lui domnul Cornel pusese la făcut o tocăniță de ciuperci de îmi lăsa gura apă la pătrat. Eu am fost pe fază: am respins inițial orice tentativă de mituire culinară! Inițial! Când am văzut și mămăliguța aburindă… niscaiva cărniță prin tocănița de ciuperci… un păhărel de țuică… o plăcintă cu ciuperci ca desert… Parcă am căpiat! Am uitat de pateu, salam, roșii! Țelul meu în viață a fost, pe moment, să mânc ciuperci. Și am mâncat. Că erau zeci, ca să nu zic sute ori mii de borcane cu asemenea delicatese în cămara domnului Cornel.

…Noaptea a fost parcă prea scurtă ca să îmi fac somnul de frumusețe conform regulilor digestiei. M-am trezit cu dimineața în cap. Era o dimineață de duminică. Am acceptat o cafea, am mai luat două bucături așa, de rușine, la micul dejun, apoi am țâșnit prin Cheile Crăciuneștilor! Am oprit la izvorul ăla celebru și m-am alimentat corespunzător. Lângă izvorul celebru este o masă cu două băncuțe. Acolo doream eu să mânânc un pic de amiază! Nenoroc! Sau un fel de ghinion, cum ar veni! O familie de origine sudică ocupaseră deja toate cele 12 locuri de la masa respectivă…

M-am auto impulsionat că o să ajung la vreo crâșmă unde să găsesc doi mici și o bere. Am trecut prin sate ce păreau părăsite. În Șoimuș și la Bălata era nebunie. În Hărău, nimic! Birtul ăla din centrul Uroiului cred că avea directivă de la Biserica Ortodoxă Română să țină închis pe timpul slujbei. Din Uroi urci o pantă apoi ajungi direct în Rapoltu Mare. Acolo știam eu niște crâșme, baruri și localuri. Atunci or fost tot toate închise. Mai mult, o venit o minune de furtună de o trebuit să dorm jumătate de oră într-o stație de autobuz. Mi-a fost atât de foame de îmi venea să-mi rod bocancii, ca Chaplin!

Am ajuns la Bobâlna. Nimic. Nici o unitate de aprovizionare alimentară. Nu am clacat, pentru că știam sigur că ajung la Folt. Unde trebuiau să existe două magazine mixte, gen crâșme. Plus o brudină (un fel de pod plutitor peste Mureș) care m-ar fi scos direct la Pricaz, comuna Turdaș. Cam cinci kilometri până acasă!!!

Atunci dezastrul s-a manifestat în toată plenitudinea lui: crâșmele – magazine dăduseră faliment, iar brudina tocmai se scufundase, pentru că inaintea mea ajunseseră niște inundații. Am umblat ca bezmeticul prin sat. Nimic.

Singura soluție a fost orașul Geoagiu Sat. Or râs toți copii din Folt de mine când m-or văzut urcând panta către celebrul drum județean care face legătura între Ilia și Geoagiu. Eram leșinat. Deshidratat. Am trecut cu greu de intersecția către satul de baștină al celebrului Ion Budai-Deleanu. Ăla de o scris Țiganiada. O epopee! Ion al nostru „s-a născut la 6 ianuarie 1760, în satul Cigmău, în apropierea Orăştiei. A fost primul din cei zece copii ai preotului unit Solomon Budai. Urmează şcoala primară din satul natal. Se înscrie la gimnaziul din Blaj, pe care l-a absolvit în anul 1777 şi în acelaşi an se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena. Este primit bursier la Colegiul greco-catolic „Sf. Barbara” din

Viena, în locul rămas vacant după moartea teologului român Petru Kuzsir. Se înscrie în anul I al Facultăţii de Teologie, a Universităţii din Viena (1780). Îşi însuşeşte elemente de logică, etică şi metafizică. Este preocupat de studierea limbilor străine (spaniola, franceza, italiana, germana, engleza, polona) şi a limbilor clasice greacă şi latină. A absolvit Facultatea de Teologie cu calificativul primae classis (1783)” (Județul Hunedoara. Monografie, vol. V, Iași-Deva, p. 423).

…Dar să lăsăm cultura la o parte. În ceea ce mă privește, ultimele forțe le-am utilizat să ajung la primul magazin din orașul Geoagiu Sat. Am luat un suc ceva gen cola și o apă minerală. Apoi am cerut porție dublă. Am mâncat două batoane de cereale cu nu mai știu ce. Leșinul era cât pe ce să fie starea mea naturală…

După ce am trecut podul peste Mureș și am ajuns în Orăștie m-i s-a spart o roată. Ploua torențial. Eram flămând. Nu am stare de guru, așa că devenisem nervos. Am oprit la un fel de benzinărie. M-or reparat și am plecat mai departe. A început din nou să plouă. Polițiștii nu au catadicsit să mă oprească.

Când am ajuns acasă Cerul era mult sub mine!

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania

Comentează și tu acest articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.