Am plecat voios dimineața devreme. Însă voioșenia nu a ținut mult, chiar dacă vremea era splendidă, eu și mai frumos decât vremea iar peisajul din jur mai sublim decât mine. Dar… pentru că aproape de fiecare dată există un dar… după câteva sute de metri de mers pe drum în pantă m-or năpădit toate transpirațiile. Am plecat eu devreme, așa, pe la 11.00, după ce am mâncat o țâră, însă tocmai aveam o senzație de deja-vu. În sensul că telescaunul despre care mi se spusese că nu merea, merea!!! Culmea!
Dacă aș fi avut bască aș fi trântit cu ea de pământ! Cutremur să fac de la izbitură, nu alta! Cum nu aveam decât ochelari de soare nu m-am încumetat să-i stric. Am urcat ca tot sărăntocul pe jos până unde și telescaunul obosește. Pe la ora 13.13 am ajuns și eu acolo și de banii de telescaun am supt două beri la un fel de crâșmă, funcționabilă la acea vreme, de pe a cărei terasă se vedea toată Valea Jiului. No, fain!
Apoi am luat la pas Munții Parâng în toată înălțimea lor. Bine, la început am purces lejer, trecând pe lângă tot felul de cabane turistice și sportive, după care m-am aburcat pe Parângul Mic. O fi el mic ca nume, dar înălțimea e mare! Că doar face parte dintr-un masiv muntos situat „în partea central-vestică a Carpaților Meridionali, extins pe o mare suprafață” (Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României. vol. II, literele H-P, București, 1997, p. 295), de peste 1000 de kilometri pătrați și cu o lățime de aproximativ 70 de kilometri. De lungime nici nu mai pomenesc, că mă ia cu amețeli!
Dacă ajungi pe Parângu Mic, care conform site-ului Primăriei Petroșani e doar un deluț, delușor, gâlmă de deal cu înălțimea de 2074 de metri, atunci să ști că trebuie să faci popas. Nu că te-o fi prins iar foamea sau setea de a face fotografii. Nuuu!!! Dar trebuie să poposești un pic ca să vezi minunățiile din jurul tău: văile Jiului de Est și ale Jiețului, munții Retezat, Șureanu ori Vâlcan, frecventele „urme ale glaciațiunii cuaternare, reprezentate prin căldări și lacuri glaciare (Gâlcescu, Slăveiu, Mija, Pasărea, Zăvoelele)”, cu tot felul de custuri și morene glaciare, cu formațiuni marmo-calcaroase din cretacic, cu micașisturi, amfibolite, gabrouri, calcare cristaline, cuarțite și câte și mai câte. Numai timp și nervi să ai să le vezi pe toate.
Cum pe mine nervii mă cam enervează, nu m-am uitat cu atenție la tot ce exploda de frumusețe în jurul meu ci m-am avântat spre Vârful Cârja. De avântat m-am avântat bine. De plecat, am plecat corespunzător: cu dreptul, după ce am scuipat în sân și mi-am făcut cruce. Din păcate aparatul de fotografiat mă tot bătea pe burtă și îmi atrăgea atenția că trebuie să mai fac și popasuri pentru a imortaliza frumusețea din jur. Dar mă face pe mine un munte? NU! După cîteva ore de mers și câteva sute de metri de suit în sus drept pe verticală, am ajuns pe Cârja. Mirific!!! M-am așezat ca un bolovan pe un bolovan și am închis ochii. Atâta splendoare mă orbea. Bine, recunosc, eram și obosit…
Vremea era deja cam dusă (înaintată vreau să zic) și m-am proptit de o stâncă și mi-am luat avânt să mă mai cocoț până la cota 2519 metri. Adică până pe Parângu Mare. Am izbândit. Adică m-am ridicat în picioare și am purces la drum. Nu mult, că mi s-o desfăcut un șiret de șiret la bocancul stâng. Am mai poposit o țâră până l-am legat cum se cuvine. Am luat avânt iară, dar mi s-o făcut sete. Am luat câteva guri de apă cu lămâie și am țâșnit ca un melc…
Am trecut și pe lângă refugiul de pe lângă Cârja, dar nu vreau să amintesc de el că era plin de excremente umane…
Finalul zilei a fost de vis. Mirific. Eu, un fel de modest zeu al munților, trebuia să dorm. Pentru că mi-a fost lene să car cortul după mine, luasem doar un hamac. Dar unde, Maica Domnului, să agăți hamac la 2519 metri înălțime? Așa că am decis să dorm sub un bolovan, ca bolovan ce sunt. Am admirat apusul, am întins hamacul pe jos și o prelată de ploaie pe sus, și m-am băgat în sacul de dormit…
Dimineața a fost din nou de vis! Dar o să spun cum a fost în episodul următor.