Știu data de 1 Mai 2005… Și cum să n-o știu după câte am pătimit taman în Ziua de Înviere și, mai ales, în cea de-a doua zi. V-am zis că am ieșit din Cluuuj și am ținut drumul drept până comuna Gilău. Când am cotit aproximativ la 90 de grade stânga, pe DJ 107P, după care am purces pe celebrul deja DJ 107S care se pare că duce taman prin buricul târgului și ocolește Lacul Gilău.

Cam undeva pe la capătul bălții ăleia, prin localitatea Someșu Rece, am rămas constanți în opțiunile noastre și am ținut tot stânga, dar… așa… mai ușurel. Bine, deja și panta uliței era mai accentuată, noi eram deja înfierbântați iar dacă făceam dreapta mergeam de-a lungul Someșului Cald. Sper să nu greșesc denumirile. Dar abuzez de înțelegerea voastră, că v-am zis că-s ambidextru. Ce mi-e stânga, ce mi-e dreapta. Pot să greșesc cu ambele la fel!

Am trecut pe lângă ceva moară cu barajul adiacent, niște gospodării tradiționale flancate de cireși înfloriți și împodobite cu antene parabolice și am început să traversăm (cred… că demilitarea nu îmi este clară nici în ziua de azi) un Sit de Importanță Comunitară, mai precis Apuseni – RO SCI 0002. Bine, pe atunci se numea altfel, că abia pe 13 decembrie 2007 (cum altfel decât 13), prin Ordinul de Ministru 1964 s-au constituit siturile Natura 2000. Dar vă zic altădată despre ele.

Conform Catalogului habitatelor, speciilor și siturilor Natura 2000 în România, apărut la București în 2013, situl ăla prin care se pare că pedalam noi cică are acum 75,943 de hectare. El „include aproape ultimele zone naturale de carst împădurit de asemenea dimensiuni din Europa” (p. 278), pe teritoriul său existând 52 de Rezervații Naturale și Monumente ale Naturii. Dar mă mai interesez și vă furnizez datele exacte.

Ziua de Paști ne-am petrecut-o pe lângă cascade, pozând tot felul de buruieni și case vechi, iar într-un final am ajuns la Măguri-Răcătău. Asta după ce am trecut de intersecțiile către Plopi. Mățești, Arsuri, Vidrenii de Jos și Vidrenii de Sus. Undeva, la un moment dat am făcut dreapta, că ne-am săturat de atâta stânga. Cred că eram în centrul comunei, dar nu bag mâna în foc. Pentru ce bag mâna în foc e faptul că acolo am dat de Călin. Care plecase tot înaintea noastră și a bicicletelor la un coleg de serviciu care… ghinion… avea o cabană în perioadă de construcție.

Am stat la foc, grătare, slănină friptă și am povestit până seara târziu. Să tot fi fost ora 09.00 p.m. când ne-am băgat în sacii de dormit. Dimineața o dat buzna peste noi taman ce-am închis ochii. Călin tropăia prin cabană ca la el acasă. Bogdan a fugit repede afară. Radu s-o mai învârtit o țâră în sacul de dormit. Eu mă prefăceam că dorm, daor-doar pleacă toți afară să puie de-o cafea. Restul lumii dormea… M-am dezmeticit și eu într-un final și m-am dus la pozat: floricele, picuri de rouă, vaci, un câine sau doi, copaci acoperiți de flori, pe Călin dându-se pe bicicleta mea, un gard, niște cai… Din astea…

Am mâncat, ne-am pupat cu gazdele treze și am plecat din Măguri-Răcătău. Am luat și bicicletele cu noi că doar nu era să le lăsăm pe mâna lui Călin. Ca să ajungem la Mărișel, o ditamai comună formată doar din satul cu același nume, a trebuit să trecem împingând la deal biciclete sclifosite (care nu au acceptat să meargă singure, ci doar ținute de ghidon), prin localitatea consemnată pe hărți sub numele de Șoarecu.

Ne-am așteptat să găsim un birt deschis, că doar era a doua zi de Paști. Nimic. Neam. Pustie. Am mâncat noi de dimineață ce-om fi mâncat, dar parcă pe la amiază ne rodea mațul. După ce-am trecut de Șoarecu și am răzbit în culmea dealului foamea s-a dovedit a fi tot mai insistentă. Noi… eroi!!! Am zis că găsim vreun birt de unde să luăm ceva de-ale gurii, că doar era sărbătoare cu „S” mare. De undeee!!! Toate birturile și magazinele alimentare erau închise. Iar motivul e unul de înțeles. Că doar îl știu de când eram copil: în a doua Zi de Paști toți flăcăii satelor din Apuseni joacă fotbal și beau bere. Așa că… economie de piață! Patronii își luau baxurile cu bere și cutiile cu eugenii și se plasau la marginea terenului de fotbal, situat pe izlazul comunal. Drumul, normal, trecea la zeci de metri de islaz…

Așa că am bântuit o zi întreagă fără mâncare și fără strop de bere. Am trecut pe lângă monumentul lui Avram Iancu, am bântuit pe lângă Lacul Fântânele-Beliș, am fugit ca de dracul pe lângă Piatra Fulgerată și am poposit în centrul civic al localității Poiana Horea. Acolo era crâșma iar peste vale era și biserica.

Dădea să se întunece. Noi eram rupți de foame și de sete. Flăcăii satului dădusere de pământ cu nu mai știu câte lăzi de bere. Noi, nu prea vioi, intrăm în magazinul-crâșmă din Poiana Horea și cumpărăm, FIECARE, câte șase eugenii și două beri. Lumea din jur era mult prea fericită. Eu, precaut, bag eugeniile în jeburile de la pantaloni. Bogdan s-o descurcat. Radu însă (că nu era Clau lângă el) nu o putut ține 2 beri și 6 eugenii. Așa că una o picat pe jos! De o eugenie vorbesc, nu de bere!

… Catastrofă!!! Eugenia nici nu o apucat să atingă pământul! Un flăcău de-al satului o sărit sprinten și o prins eugenia. După care o grăit:

  • –       Asta e a mea!!!

Radu s-o blocat. Eu tindeam să devin erou dacă îl apăram pe Radu. Bogdan mânca din eugenii. La care Radu, calm, ca și cum Clau ar fi fost de față, zice:

  • –       Asta a ta să fie!!!

… Ieșim afară. Radu nu mai avea o eugenie din cele șase, dar mai avea cinci plus două beri. Mâncăm. Bem. Tăcem. La un moment dat apare un nene din sat. Ieșise din crâșmă. Își cere scuze pentru comportamentul consăteanului. Ne întreabă de unde venim. Unde mergem. Îi explicăm, că doar nu suntem tâmpiți. El insistă! Dar unde dormim? Eu, mai guraliv, zic că poate găsim o șură cu fân, că corturi nu aveam! Apoi ne zice ceva de genul că putem dormi la el…

Când am auzit asta mi-o stat berea în gât. Se cam întuneca. Sub un par de fân n-aș prea fi dormit. Am luat-o la pas către casa locuitorului din Poiana Horea. La poartă… bai mare… Nenea… nu mai știu cum îl cheamă… nu ne lasă să intrăm!!! Știți senzația de panică? Bănuiesc că da! Nenea avea între 65 și 80 de ani! Și zice:

  • –       Să văd dacă vă lasă Tata!!!

S-o dus în curte și o strigat! După două-trei minute a apărut Tatu-su!!! Mândru. Țanțoș. Îmbrăcat la pulover țărănesc. Izneme, așiderea! S-o sprijinit pe pridvor. S-o uitat la noi. Ne-o examinat. Apoi o grăit:

  • –       Puteți dormi în șură!!!

… Avea vreo 90 de ani și era mândru!!!

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania