Era deja a treia zi de Paști. Marți, 3 mai 2005. În calendarul ortodox era însemnată, printre altele, și cu denumirea de „Drumul spre Emaus”. Nefiind un fin cunoscător al celor biblice, eu habar n-aveam cine-i Emaus! Pe mine m-o interesat atunci drumul spre Gârda de Sus. Și musai să vizitez și ditamai monumentul (al naturii) intitulat Ghețarul de la Scărișoara.

Am pornit repejor din Poiana Horea. Mai precis cred că ne-am trezit pe la nouă și am mâncat ceva plăcinte de la oamenii la care sforăiserăm în șură. Apoi am făcut bagajele, le-am suit pe biciclete, am mai stat un picuț la povești (că doar e bine știut faptul că orice muncă, fie ea și ciclistică, se începe cu o pauză) și ne-am aruncat în șei. Cică așa se găsește prin dicționare pluralul de la „șa”, provenit din latinescul „sella”. Dar noi, pui de daci fiind, nu ne-am împiedecat de asemenea amănunte lingvistice.

De aruncat ne-am aruncat în șei. Eram în fața porții omului și de-a lungul gardului, așa că nu se făcea să picăm taman în mijlocul satului. Cu un pic de sprijin din partea gardului am început să purcedem la drum. Drumul urca, noi oboseam. Drumul urca tot mai mult, noi parcă nu mai aveam aer. Cel puțin eu, care eram ultimul. Apoi am dat de priveliști de vis.

Prima dată de niște domnișoare îmbrăcate (normal) în costume tradiționale care mergeau sau veneau (habar n-am) de la biserică. Apoi de căsuțe din lemn răspândite pe toate dealurile și văile. Dar nu în cele din urmă am zăbovit cu privirea și asupra floricelelor întâlnite de-a lungul drumului.

Nu am mers mult că am obosit. Așa că, la ordinul meu expres, ne-am descocoțat de pe biciclete și am făcut o binemeritată pauză. Oricum nu ne mai vedea nimeni. Iar zăpada de pe margine era numai bună se te așezi pe ea. Bine, o fost bună cât timp s-o ținut la distanță și o stat pe de lături. Dar la un moment dat s-o pus, ditamai zăpada, taman în mijlocul drumului. Bogdan o răzbit. Radu nu, așa că s-o dat jos și s-o pus pe admirat priveliștea. Bicicleta lui a rămas mută de uimire sprijinită de zăpadă până la osii. Eu nici măcar n-am îndrăznit să urmez calea lor și am luat-o mai pe ocolite.

Am trecut apoi pe lângă un soi de magazin. Zic asta pentru nu era nimic în afară de un fel de șură împrejmuită cu lațuri și care avea la poartă următoarea inscripție: „MAGAZIN – ABC / TĂRÂȚE FĂINĂ LEGUME”. Sau cel puțin așa am dedus eu atunci, iar acum mă bazez și pe analiza documentelor fotografice înregistrate la cald, deși afară era zăpadă. Normal, magazinul de tip ABC era închis.

N-am mai mers mult că Bogdan o face de oaie. I se rupe. Nu că ar fi fost indiferent, ci pur și simplu i-o pușcat nu-ș ce arc de la pinioane. Bogdan s-o cam bosumflat, dar Radu imediat o sărit cu trusa de scule și l-o ajutat s-o pună pe picioare. Mă rog! Pe roți. Cât timp Bogdan îi dădea indicații la Radu ce și cum să facă eu am mai pozat niște brândușe de primăvară, le-am admirat calitățile tehnice (la Bogdan și la Radu, nu la brândușe) și m-am așezat pe un buștean. În sinea mea gândeam că uitându-mă la ei voi deveni și eu un fel de specialist în reparații biciclete. De unde! Am ajuns mai rău. Cred că Radu o furat informații din capul meu ca să repare bicicleta lui Bogdan…

Mă rog!!! Am trecut și de asta. Am ieșit din județul Cluuuj și am intrat în ăla de-i zice Alba. Sau poate eram deja în Alba. Am mers prin cătunul Ocoale. Cred că pe vremea aia i se spunea așa deoarece trebuia să ocolești toate bălțile pline de noroaie întâlnite în cale. De căzut în vreo baltă n-am căzut, dar de murdărit ne-am murdărit, că săreau picurii de noroi de pe roata din spate taman în ochii din față.

Așa murdari cum eram, am ajuns în cătunul Ghețari. Taman ce era deschis un birt și am luat două beri de fiecare, la repezeală. Apoi am plecat val-vârtej să vizităm așa-numitul Complex carstic Scărișoara, „care ocupă o suprafață de circa 200 ha, situată în Munții Apuseni” (Gh. Mohan, A. Ardelean, M. Georgescu, Rezervații și monumente ale naturii din România, București, 1993, p. 220). „O încântătoare potecă” situată pe la 1200 m altitudine ne-a condus la „un aven lung cu deschiderea de 60 m în diametru”, unde, „coborând în acest puț gigantic, adânc de aproximativ 50 m, apare poarta largă a peșterii”. În grotă am văzut câte ceva din Sala Mare și am pozat stalagmite și stalactite din depozitul de gheață care cică ar data de foarte mult timp. Dar nu peste așteptările mele…

Am ieșit repede la soare și am dat să mai luăm o bere, dar crâșma era deja închisă. Așa că ne-am urcat iarăși pe biciclete și am început coborârea spre Gârda de Sus. Noaptea ne-o prins pe uliță, în mijlocul satului. Am găsit însă alți oameni buni care ne-or lăsat să dormim în șură…

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania