Un sat din Maramureș în anii comunismului. 23 august. Ziua națională stabilită de regim nu înseamnă nimic pentru oamenii care și-au pierdut rude în închisorile comuniste, și-au văzut pământul luat și regele alungat. Un sătean se cinstește bine, dacă tot e sărbătoare, iese pe uliță și strigă: “Trăiască 32 august!”. Rămâne de poveste. O sărbătoare întoarsă pe dos într-o lume răsturnată. Un popor obligat să omagieze puterea care-l strivește. Umilit să se bucure de dictatură. Oamenii nu au nimic de sărbătorit. Țara nu mai este a lor.

Este Ziua Națională. Ziua unei mari uniri. O unire făurită de un rege mare, o regină legendară și oameni de stat care au fost una cu poporul lor. Pentru mulți, 1 Decembrie este astăzi o sărbătoare întoarsă pe dos. Ne simțim departe de acea unitate care a făcut atunci România cu adevărat mare. În urmă cu o sută de ani am avut un proiect de țară la care au pus umărul și românii și liderii lor. Acum nu vedem și nu trăim speranța unui proiect de țară. Ne simțim vulnerabili în sănătate, educație, infrastructură, economie și în multe altele. Îi simțim rupți de noi pe cei care ne conduc. Nu avem unitatea dintre popor și marii făuritori de țară, de care au avut parte românii în urmă cu un veac. Și ne lipsește această unitate în vremuri de pandemie, cu toate urmările ei, când avem nevoie de lideri lucizi, determinați să guverneze bine și capabili de un proiect de țară. Sărbătorim de 1 Decembrie, dar nu ne bucurăm.

Ţară iubită! Te văd în toată frumuseţea ta şi fiecare imagine îmi e la fel de dragă; oriunde mi se îndreaptă ochii văd locuri pe care le-am iubit, locuri pe care aş dori să le aduc în amintirea celor care, la fel ca mine, sunt izgoniţi din preajma lor pentru o vreme. Îţi văd câmpiile, codrii, munţii, dealurile şi văile. Îţi văd drumeagurile nesfârşite, cu şiruri domoale de căruţe ce înaintează răbdător, până se pierd în zare. Îţi văd luncile fermecate ale râurilor sau ale pâraielor, văd iarba verde de sub sălcii, unde vin vitele să se adape. Văd ţiganii cu straniile lor chipuri, aşezându-şi sălaşul în amurg, şi fumul vetrelor cum suie în rotocoale albăstrii spre cerul aprins de soarele ce apune. Văd aburul uşor al colbului plutind în liniştea serilor de vară pe ogoare, ca o ceaţă întinsă ce se ridică din vreo lagună îndepărtată. Văd vechile cruci de piatră de pe marginea drumului, străjuind neclintite câte un loc, semănând uneori cu bătrânii pustnici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor. Văd ţăranii cum se întorc de pe ogoare la asfinţit, cu cămăşile albe pătate de sudoare, şi copilaşii cu hăinuţe colorate alergând cu paşi mărunţi pe lângă ei, în timp ce soarele aprinde cerul cu flăcări minunate înainte să se cufunde în zare. Aud lătratul neîntrerupt al câinilor ce îşi răspund cu îndărătnicie până târziu în noapte. Prin uşile deschise ale caselor văd focul din cămine lucind roşiatic, ca în poveşti. Îi văd şi pe ţărani şezând roată în jurul flăcărilor, ca nişte umbre odihnindu-se după o zi de muncă”.

Sunt cuvintele Reginei Maria, regina Marii Uniri. Una dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată despre țara sa de cineva care a condus destinul unui popor. Cât de departe sunt de modelul acestei regine cei care au condus România în ultimii 30 de ani. N-au văzut frumusețea acestei țări pentru că nu i-a interesat să o caute. Nu au văzut “câmpiile, codrii, munții, dealurile și văile”. Nu au văzut țăranii, nu au cunoscut lumea satului. Nu au văzut nici orașele, nici spitalele, nici școlile, nici drumurile. Ei n-au condus un popor, n-au o “țară iubită”, n-au avut ochi decât pentru o putere lipsită de simțul datoriei. Țăranii “cu cămășile albe pătate de sudoare” ai reginei Maria au devenit în o sută de ani alegători devorați de o clasă politică fără țară și fără neam. 

Regina Maria ne-a lăsat moștenire o zi cu adevărat istorică pe care să o sărbătorim. Și ne-a lăsat moștenire modelul unui făuritor de țară. Alături de marii regi ai României – Carol I, Ferdinand I, Mihai I. Alături de oameni politici ca Iuliu Maniu și Corneliu Coposu. Lideri care au detestat dezbinarea și ura și au unit poporul în jurul lor. Oameni politici care au dat totul pentru țară. Românii au nevoie de astfel de oameni în fruntea țării. Să nu ceară mai puțin și să nu aștepte mai puțin de la ei. Când îi vor avea, Ziua Națională va fi, cu adevărat, o sărbătoare. Pentru mulți acum e doar 1 decembrie. Sau 32 august. Pentru că țara nu mai este a lor.

”Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”, sunt cuvintele Regelui Mihai I al României despre țara sa și pentru poporul său. Să le avem mereu întipărite în inima noastră, ca să nu rătăcim.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania