Într-o zi, nu mai știu care, decidem să plecăm la Cheia. Bine… nu noi am decis, ci Radu. Susținut de Clau, Bianca, Mihai și restul trupei: Mihnea al meu și Theo și Andrei aparținând Biancăi și lui Mihai. Se poate să mai fi fost și alții, dar trebuie să-mi verific agenda. Nici măcar nu am mers toți laolaltă, de parcă eram supărați.

Eu, Mihnea, Clau și cu Radu am mers pe „scurtătură”. Ăilalți or venit pe „lungitură”. Noi am purces la drum pe lângă Mănăstirea Râmeț, care-i pe vale nu pe deal, unde-i primăria, școala sau magazinul alimentar. Am dat jos rucsacii din mașină și am pornit. Acum, ce s-o mai dăm cotită. Hai să spunem drept: cică Râmețul a fost întemeiat spre sfârșitul secolului al XIV-lea și „păstrează vechea biserică de piatră, o construcție dreptunghiulară cu absidă semicirculară decroșată. Naosul este boltit în semicilindru axial, iar pronaosul are boltă semicilindrică transversală” (Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 1976, p. 259). Sper că sunteți familiarizați cu toți termenii menționați mai sus.

Am plecat prin Cheile Râmețului. Le-am traversat prin apă și nu pe Brâna Caprii, cum ar fi fost normal. Mie îmi venea să leșin când mă uitam la Radu cum îl cară în cârcă pe Mihnea al meu, cum sare peste stânci și bolovani, cu se agață de cabluri ruginite, cum pășește elegant peste trunchiuri de copaci prăbușiți. Mă rog!

Am ajuns la cabană. Să tot fi fost 27 mai 2016. Spre seară. A doua zi, sâmbăta cum ar veni, Radu ne-o pus la munca. Am tăiat și lemne, le-am crăpat, le-am stivuit, am făcut ceaun de ăla tradițional, am pus osul la toată treaba. După cum comanda Radu sau Clau. Dar seara la foc mă dau mare și tare și le spun tuturor că dimineața următoare, pe 29 mai 2016, o să mă trezesc la ora șapte vesel și sprinten și o să plec pe dealuri din Cheia în Oncești, după care o să mă întorc pe vale. Numai bine să ajung când dau ei să plece fiecare către cășile lui. Să nu mă abandoneze în creierii munților…

…Așa a fost vorba seara la foc și la o bere. Bine, două-trei. Realitatea a fost alta: la ora șapte dimineața eu sforăiam!!! Noroc cu Mihai care o tras de mine câteva minute bune să mă trezesc. Aspru, cum mă știți, am țâșnit din sacul de dormit mai ceva ca Usain Bolt la suta de metri. Am băgat ceva de mâncare într-un rucsac mic și am fugit de nu-mi mai vedeam picioarele. No, acuma să nu credeți că am fugit mult. Cam 50 de metri! Că apoi am dat de o pantă de-mi venea să leșin. Așa că am lăsat-o mai moale cu fugitul și am mers la pas, că oricum nu mă mai vedea nici Mihai. Singurul treaz la ora aia…

Și am mers eu prin păduri, ca și cum tânăr aș fi fost ca să le pot cutreiera, până am dat de capătul lor. Sub Piatra Nicaia numai ce mă prinde foamea. Soarele deja strălucea. Aburii din iarba udă abureau. În jurul meu era o liniște de ziceai că-s în filmele de groază de categorie C. Nu au contat aceste elemente adiacente, așa că am mâncat: cu o ureche eram atent la zgomotele din jur, cu alta la ronțăitul șoricilor de la slănină.

…Brusc sună telefonul!!! Când am văzut numărul lui Mihai era să leșin! M-am gândit că o fi fugit Mihnea al meu de s-o fi izbit de-un copac, l-o dărâmat și eu trebuie să plătesc paguba. Nu! Nu a fost asta! Theo tocmai făcuse o criză de astm și Mihai m-a întrebat dacă n-am ceva aerosoli (sau cum s-or numi) la mine. La mine nu aveam, dar aveam în rucsacul mare care era la cabană. O găsit și l-o reparat pe Theo…

Eu am plecat mai departe. Drumul era fain, mergea pe culme. Apoi s-o transformat într-un fel de cărăruie. Cărăruia a devenit cărăriță. Cărărița o intrat în pădure înaltă, apoi într-o chestie de păducei, măceși și alți arbuști cu țepi. La un moment dat am început să merg pe burtă, ca să nu-mi zgârie rucsacul.

…Lumea se vedea înaintea mea! O poiană faină mă aștepta după ce trebuia să traversez un părău. Avântul meu de mers pe burtă a fost nimic față de spinii care mi-au agățat rucsacul! Coboram spre părău ca să pot urca în poiană!!! La un moment dat spinii au fost mai puternici. Am început să sudui… Dar și suduiala trebuie făcută cu rânduială. Când eram eu mai agățat în spini și nu mă mai puteam mișca defel… văd în fața mea la câțiva metri… un mistreț… imens!!! Ce era să fac? Că eram țintuit de spini. Așa că am urlat ca prostul: BĂĂĂ!!! Mistrețoiul s-o speriat de sperietura mea și o fugit. Dacă venea spre mine azi vorbeați cu spiritul meu…

După încă trei ceasuri am ajuns la oamenii de la cabană și am plecat spre casă.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania