Totul a fost pregătit din timp. Mai puțin eu, care m-am ocupat de ieșirea la o cabană din Măgureni, la „Pajiști”, taman în ziua în care, conform tradiției strămoșești, trebuia organizat parastasul de șase săptămâni după Bubu. Bubu fiind bunicul lui Mihnea al meu și Tati meu. No, pricepeți voi! Mami meu nici n-o vrut să audă de vreo scuză care să mă facă să lipsesc de la biserica tip catedrală din Orăștie, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”…
…Acum ce era să fac? Te pui tu cu Mami tău? Nu te pui, că îți mai este uneori poftă de sarmale sau vărzare cu varză, cartofi sau brânză. Sau ceva bulion ori murături. Cum eu mă erijasem în ditamai organizatorul evenimentului catastrofele nu aveau cum să nu apară. Parcă mi-a intrat în sânge să le fac toate pe dos. Așa că dimineața m-am trezit târziu.
De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, eu m-am trezit corespunzător, doar că dimineața a venit mai devreme decât speram eu. Sărit din pat, dat telefoane, alergat după cheia de la cabană, îmbarcat pe Mihnea al meu în mașină la Radu, bărbierit pe repede înainte, un duș scurt cu apă rece și fugit la biserică. Acolo, istericale că am întârziat zece minute. Eu m-am isterizat și mai tare, că doar părintele putea să aștepte să înceapă să facă slujba și după ce soseam eu.
Mă rog, ne-am calmat și cu smerenie ne-am rugat pentru sufletul lui Bubu. Impresia mea este că el râdea de se împrăștia prin ceruri. Apoi toți participanții am mers la o agapă corespunzătoare. La final doar eu am fugit să îmi iau izmenele și tricoul de ciclist și să pedalez de să-mi iasă ochii din cap spre Măgureni, comuna Beriu, județul Hunedoara. Acum citez din mine, căci Măgureni este „un cătun ce își trăiește agonia ultimelor zile, înainte de a se transforma, după cum speră unii, într-o mini stațiune montană, undeva sub vârful Godeanului. Pe cele câteva culmi dintre văile Gliva și Măgureaua, la 1.100 de metri altitudine, gospodăriile vechi își prăbușesc casele printre buruienile ajunse până la șindrila acoperișului” (vezi Dilema veche, anul IV, nr. 191, 8-14 octombrie 2007, p. 24).
Fuga-fuguța am trecut de Căstău, Beriu (la blocuri), Sibișelul Vechi și Sibișelul Nou (fost Baia, a nu se confunda cu Naia). Nu știu alții cum sunt dar eu după ce particip la câte o agapă parcă nu mă mai țin genunchii. Că să tot pedalezi la deal vreo 30 de kilometri parcă nu-i totuna să stai acasă și să te uiți la TV. Dar nu m-am lăsat, că-s brav!!!
Bine…. nu chiar așa brav cum mi-aș dori. Am făcut niște popasuri. Am realizat instantanee fotografice… nu foarte spectaculoase… dar erau motive să fac pauze. La un moment dat o iau la dreapta. La al doilea moment dat o iau iar la dreapta. Trei: dreapta! Patru: stânga. La fel și cinci…
Până să ajung însă la a treia dreaptă era cât pe ce să fac praf un urs. Eu mergeam liniștit și tăcut, transpirat și inofensiv, urcând și gândind la cele sfinte… Pădurea foșnea în jurul meu. Apa clipocea în stânga mea. Gâfâiam. Pedalam. Oarecum înjuram. Nu-mi ardea nici de pozat, așa că îmi baricadasem aparatul foto în rucsac. Dar nu m-am dat bătut. Tăcut și bătut de soartă (pedalând adică) eram un fel de guru pentru oameni chinuiți.
La un moment dat nu se mai auzea prin munții Șureanu decât gâfâitul meu. Pădurea nu mai foșnea. Pârâul nu mai pârâia. Dar se pare că io gâfâiam cam încet. Că numai ce trec de o curbă înfricoșătoare și… drept în fața mea la vreo zece metri… din pârâu îmi sare drept în față o namilă de urs!!!
Eu am picat efectiv de pe bicicletă. Câteva secunde sau fracțiuni de secunde am așteptat să mă pape ursul… Dar nu a fost cazul! Că eu fiind cam gras am picat ca bolovanul! Și am făcut zgomot. Ursul s-a speriat și o fugit napoi la vale. Imaginați-vă un butoi de slănină care sare înapoi în apă…
Curajos fiind de felul meu, iau aparatul să pozez ursul. Îmi închipuiam că traversează pădurea de fagi de pe partea ailaltă a pârâului. După trei minute mi-am dat seama că ursul s-ar putea să se fi ascuns după ceva tufe.
Usain Bolt pe post de ciclist e mic copil față de ceea cea am realizat eu în următoarele 20 de minute!