Când celor care nu cuvântă li se pune pata pe tine, ai pus-o! După ce-am faăcut cât de cât pace cu un mistreț și apoi cu un urs m-am văzut târât în altă tărășenie. Că mă tot băteau unii și alții dintre prieteni la cap să parcugem creste înalte și vârfuri maiestuase din Carpații Meridionali, dar așa, mai la vest, să nu cârcotească lumea că suntem pro-estici. Lumea asta mă bătea la cap să traversăm ditamai Făgărașul, ori ce puțin Retezatul sau Parângul. De Cindrel nici nu se punea problema, că-s molcomi. Șureanu parcă-s un fel de câmpie dacă mergi vara, nu iarna. Dar pe acolo am mai fost. Cel puțin eu! Așa că am zis: nu! Mergem în Vîlcan!!!

Munții Vîlcan sunt situați deasupra municipiului Vulcan din Valea Jiului. Prin apropiere sau oarecum pe partea dreaptă a Jiului de Vest, undeva între Petroșani, Uricani și Câmpu lui Neag, dar mărginind și Valea de Pești, Valea de Brazi, Lupeni, Paroșeni etc. Citisem eu prin cărți demult scrise dar de foarte puțini oameni citite că munții ăștia îs ceva de groază de faini. Că au „culmi aproape neîntrerupt împădurite, cu forme line și vârfuri rotunjite, pierdute în pâcla lui miază-noapte”(Nae Popescu, Munții Vîlcan, București, 1979, p. 9).

Auzi cică: Miază-noapte!!! Noapte o fost în mintea mea când am propus traversarea parțială a Vîlcanului. Că ne-am trezit cu noaptea în cap. Eu, Ovidiu și Florin. Era, parcă aievea țin minte, data de 2 iulie 2016. Dimineața devreme am poposit la o benzinărie pe lângă Simeria  și apoi la un supermarket din municipiul Vulcan, situat undeva pe după blocuri. După ce am realizat cumpărăturile de rigoare am plecat spre telecabină. Am lăsat mașina în parcare, am luat bilete numai dus, ne-am jucat cu niște căței mici-mici și am pornit la deal cu drăcovenia făcută pe timpul domniei doamnei Elena Udrea la Ministerul Turismului. Sau ceva de genul.

Mie cel puțin îmi cădeau ochii în gură. Nu că eram somnoros!!! Nuuu!!! Ci de la câtă frumusețe era în jur. Munți, păduri, cețuri, nori. Fabulos. Și etc. Pe la zece și ceva, să tot fi fost zece și un pic, am izbutit să coborâm din telecabină drept în Pasul Vîlcan. Stațiunea, nu pasul propriu-zis. Am zăbovit nițel, cât să ne tragem sufletul, apoi am pornit să cucerim Vîlcanul.

Am mers noi ce-am mers, ca trei feți mai puțin frumoși (cel puțin eu), zi de dimineață până la amiază. Nu se zărea picior de Ileană Cozânzeană prin împrejurimi. Așa că am luat o decizie radicală: nu mai urmăm drumul binecunoscut! „Mergem pe o scurtătură”, le-am grăit ortacilor mei. Ovidiu s-o c-am încruntat la mine, dar Florin m-o urmat necondiționat. Scurtătura aia era ceva de genul: printr-o pădure de brazi, pe o cărăruie abia vizibilă, asezonată cu tot felul de tufișuri umede, că nu apucase prea-bunul soare să dea de ele ca să le usuce…

Bineînțeles, nici lighioanele. Așa că, mergând noi voioși, cu mine-n frunte, numai ce zăresc pe cărare frumusețe de monument al naturii: o viperă!!! Amodites amodites! Amorțită de umezeala de dimineața de dinaintea după-amiezii. Stătea… așa… cum să vă zic.. ca o balegă! În mijlocul cărării. Eu dau să calc calm pe cărare. Vipera tresare. Tresar și eu, normal! Vipera fuge în tufișul de lângă. Dar nu o fugit tare că era viperă din Ardeal. Așa că numai s-o împiedicat un pic și o rămas jumătate afară, pe cărare…

Eu ce era să fac? Spuneți și voi? Să calc pe coadă o viperă? Am urlat ușurel la Florin să-mi deie bățul telescopic, ce-mi atârna de rucsac. Mi l-o dat. L-am luat și am izbit cu el în pământ până or ajuns Ovidiu și Florin la loc de liniște și verdeață. Adică lângă drum. Vipera, panicată de urletele mele, s-o băgat de tot în tufișuri. Eu am fugit nainte, fără să țin cont de consecințe. Vreo 30 de minute am așteptat după ei să mă ajungă din urmă… De Ovidiu și Florin vorbesc, nu de viperă…

Dar a urmat furtuna.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania