Sus în Pasul Vîlcan era fain tare. O minunăție de priveliște la 360 de grade. Se vedeau Retezatul, Parângul, Șureanu, Valea Jiului, toată Oltenia și nu mai știu câte și mai câte zone printre care și culmea Vîlcanului. Pe care trebuia să urcăm. Deși mie personal mi se părea cam abruptă, m-am rățoit la Ovidiu și la Florin că pe acolo o luăm.

Ăștia nimic! Florin deja adormise cu gândul la Ilenele Cosânzene pe care i le promisesem eu dacă se ține după mine și scapă de vipere, iar Ovidiu s-o trântit pe burtă să facă poze. Am stat noi ce-am stat… vreo jumătate de oră. Până am mai ușurat rucsacul meu de-o bere. Apoi, eu personal, m-am înfuriat brusc și am decis să o luăm la deal, că nu aveam timp de tândălit toată ziua. S-or cam uitat urât la mine amândoi. Dar no, asta e viața!!!

Am aburcat rucsacii în spinări și ne-am pornit pe deal în sus cu mult elan. Dar elanul era corespunzător pantei inițiale: pe o curbă (aproximativă) de nivel. La un moment dat trecem de o stână și scăpăm de niște ciobănești mioritici… ceva de groază. Erau și oi prin preajmă, dar le-am pozat de la distanță, să nu cumva să vină vreun berbec. Am ocolit stâna și ne-am pus să ne odihnim. Vorba vine!!! Că numai ce am trântit rucsacii pe pajiște și ne-am pus pe admirat norii… ce să vezi! Infernul!!! Că tocmai se desfășura în zonă un concurs de ciclism montan. Mai precis stăteam eu liniștit pe spate când ceva mi-o vâjâit pe la urechi. Am crezut că n-aud bine. M-am proptit în fund și m-am uitat către Oltenia. Nimic nu se vedea spre Oltenia. Dar cu coada ochiului am zărit un personaj pe mountain-bike cum fugea de câinii de la stână.

Până să mă dumiresc eu ce și cum am avut impresia că cineva vrea să mă tundă. Că numai ce am simțit o roată de mountain-bike uscându-mi freza udă de transpirație. M-am întors furios! Noroc că eram aproape leșinat și am apucat să mă fac una cu pământul, că altfel rămâneam fără piele pe nas.  Apoi am deschis ochii și am văzut alți cicliști montani care treceau pe lângă mine val-vârtej…

Dar eu sunt curajos! Așa că m-am ridicat în cele două picioare disponibile și le-am făcut semne concurenților că suntem și noi prin zonă. Wowww!!! Pedalau unii la vale mai ceva decât am fi urcat noi la deal. Unul chiar s-o speriat un pic și o pus frână, că altfel intra într-o tufă de afine… Am intrat un pic în vorbă cu ei. Ne-or zis că e concurs. Că vin de la Straja și trebuie să ajungă la Pasul Vîlcan. Sau chiar mai jos. I-am lăsat să se ducă. Ce??? Doar nu eram să mă pun eu cu cicliști antrenați!

Am plecat pe deal în sus. Și am ajuns pe Vârful Straja. Acum ce să vă zic. 1868 de metri, după unii, 1869 de metri după alții. Am ajuns pe vârf. Acolo Dumnezeu cred că are un fel de pact cu dracii, că tocmai ce doborâse o cruce. Dar exista o minunăție de stație de telecabină pe care nu am putut să o admirăm prea bine că o venit furtuna.

Vârfurile Mutu și Constantinescu le-am parcurs în goană. Undeva pe după o venit puhoiul. Am găsit o stâncă tare faină pe post de acoperiș. Ne-am băgat dedesuptul ei și am început să ne rugăm. Cel puțin eu, că am impresia că Ovidiu și Florin nu știau toate cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru”. M-am rugat eu împreună cu ceilalți cât am putut, dar l-a un moment dat am cedat. Așa că am ieșit afară și m-am uitat la norii negrii. N-am apelat la soare deoarece nu sunt copil bălai cu ochii albaștri, cum zice Creangă. Ochi albaștri se pare că am. Da-s brunet. Când am început să vorbesc parcă cerurile s-au deschis. Tunetele s-au calmat. Trăznetele s-au cumințit. Florin și Ovidiu or ieșit de sub stânci. Ne-am echipat și am pornit mai departe. Nu mult. Doar cât să găsim un loc de campare cu paratrăznet. Adică la Straja!!!

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania