Până să găsim noi locul de campare s-au mai petrecut câteva chestii. Ne-o mai udat o ploicică, din aia ușoară, ce fuge în urma furtunii ca să se dea și ea mare că a participat la eveniment. Am biruit și am ajuns în Stațiunea Straja. Țipenie de om n-am zărit, că nu era sezon de schi. Toate localurile stăteau închise, cel puțin pe unde am umblat noi, așa că n-am avut de unde cumpăra o apă minerală (că de de-aia plată eram sătui până-n gât și ne mai și șiroia pe șirea spinării), un suc, o bere, 1-2 mititei cu niște cartofi prăjiți și cu o salată de varză.
Neavând altă alternativă, ne-am băgat la adăpost sub acoperișul stânii din dreapta pârtiei cum te uiți de la „Platoul Soarelui” în sus. Așa îi zice la cabană și la pârtie că altfel nu îmi explic de ce când am ajuns noi în zonă soarele dădea să apună și platoul era cam în beznă. Am prins în schimb un curcubeu strașnic și un apus pe măsura eforturilor noastre din acea zi: adică magnifice. Ne-am dus un pic mai la deal de stână, am montat corturile, am reușit să facem un foc cu lemne ude și am încropit de-o tocană. Clasică: niște slăninuță, cârnăciori, ceapă, morcovi, doi cartofi, un ardei, o cutie de mazăre verde boabe… ce mai… Un festin! O bombă calorică! N-am apucat să ne facem siesta că iar o venit o altă ploicică. Așa că am țâșnit ca melcii spre corturi, să ne punem la somn…
Sforăiturile unora ne-au trezit dimineața devreme. Florin a afirmat (fără să aibă dovezi) că eu aș fi fost principalul responsabil. Dar, sincer, mă îndoiesc! Țin să înclin balanța spre Ovidiu sau chiar spre Florin. Ideea e că am mai făcut o papară dis-de-dimineață, am mâncat, am strâns bulendrele și am plecat fiecare pe drumul lui. Florin s-o dus direct la telecabină. Să coboare, cică, să meargă în municipiul Vulcan, să găsească mașina (că el era șofer) și să vină se ne recupereze din Lupeni. Eu cu Ovidiu am pornit la deal val-vârtej pe cărarea coborâtă în fugă în seara precedentă. Știam deja drumul astfel că peisajele m-au cam lăsat indiferent. Până am ajuns din nou în culme.
Acolo, minune! Se vedeau culmile Vîlcanului de zici că eram în rai. Bine, am mai dat și de niște cruci, unele de piatră, altele de lemn… cum se mai găsesc pe la Porțile Raiului. Drumul urca, cobora, mergea pe curbă de nivel. Noi, după el. Soarele la început a fost îngăduitor cu noi și ne-o luminat cărarea. Apoi, brusc, s-o bosumflat și s-o ascuns după niște nori gingași care or început un pic să se smiorcăie. Am ajuns la un adăpost pastoral și am așteptat să-i treacă soarelui supărarea. 30 de minute, cu plus sau minus. Iar o apărut pe cer și iar ne-o îndemnat la drum.
Am mers, că doar ce era să facem? Florin ne aștepta în Lupeni, mâncare nu prea mai aveam, pustietatea ne înconjura. Am cucerit dealul pieptiș și am ajuns la o baltă în care înotau niște șerpișori. Eu nu m-am speriat că nu eram sigur dacă-s veninoși sau nu. Ovidiu o zis că nu-s veninos. De mine vorbea, nu de șerpișori. Am mâncat ultimele provizii și am pornit coborârea spre Lupeni pe culmea Vârfului Negrii. Am mai încercat să fotografiem niște jivine care se ascundeau sub stânci, dar…
…La un moment dat Doamne-Doamne o zis să ne grăbim! Bine! Nu o zis chiar așa: ci o trăznit și o fulgerat la câțiva kilometri de noi, pe Valea Jiului de Vest în sus, către Uricani, Valea de Pești, Câmpu lui Neag, Câmpușel și Piatra Iorgovanului. Când am privit spre locațiile menționate am crezut că leșin: cerul era negru!!! Avea și puțin galben, dar era de la fulgere. Am strigat la Ovidiu să fugim că altfel ne trăznește. Ăsta nimic! Cu aparatul de fotografiat în mână fugea după jivine să le facă portret…
Ultima postată de drum a fost de groază. Furtuna venea spre noi mai ceva ca Expresul CFR de Caracal. Am trecut pe lângă o stână, am alergat prin păduri de brazi și fagi, am alunecat pe turul pantalonilor, am speriat păsărici care se adăposteau prin copaci de furtună și am ajuns în Lupeni. Acolo… ce să vezi… dezastru! Că eu, în calitate de organizator, am fost acuzat de faptul că sunt un incompetent deoarece nu am cărat în rucsac și o barcă pneumatică ca să putem traversa străzile municipiului. Când mai aveam puțin și dădeam să înotăm prin viitură numai ce văd în fața ochilor o stație de autobuz. Am reușit să ne salvăm în ultimul moment: Florin ne făcea cu mâna, așteptându-ne de câteva ceasuri la adăpost.
