Omul, de fapt respectul pentru el și viața lui, pare să fie valoarea cea mai puțin respectată în societate. Putem fi ușor tentați să aruncăm asta doar în cârca autorităților și politicienilor, fapt care ar fi parțial adevărat. Convingerea mea este că ființa umană este foarte puțin importantă pentru cei mai mulți din societate.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Atunci când se analizează un sistem – fie el economic, social, politic etc, – prima întrebare care apare este cât ne costă salariile, cât ne costă forța de muncă. Chestiunea în sine, deși legitimă din punct de vedere economic, trădează o tară a societății moderne. Plătim materii prime mai scumpe, plătim facturi la utilități mai mari, înțelegem evoluția prețurilor la carburanți, analizăm indicii bursieri în funcție de care ne preconizăm câștigurile sau pierderile, dar în ultimă instanță ne gândim la cât retribuim munca omului. De ce? Nu știu să răspund în mod clar, dar am impresia că se merge pe ideea că omul poate fi înlocuit, că dacă unul e nemulțumit poate fi ușor dat deoparte pentru a aduce pe altcineva care acceptă condițiile de muncă. Dacă la nivel particular toată situația poate trece aproape neobservată, când fenomenul devine politică de stat, situația capătă conotații dureroase.

Omul este important atunci când ne ajută să ne atingem obiective sau interese personale sau de grup restrâns. El va fi curtat de politicieni în campanii electorale pentru a-i obține votul, el va fi măgulit atunci când îi aparține decizia pentru a ne răspunde unui scop, așa cum  am spus mai sus, personal sau de grup, pentru ca apoi să fie considerat „unul pe care l-am făcut”.

Omul va fi respectat în funcție de „al cui este”. Am deprins repede să privim lesa în care este, dar mai ales de cine este ținut. Sigur, gravă este ușurința cu care tot mai mulți acceptă zgarda și lesa care le lasă impresia imunității absolute atunci când sunt struniți sau, mai rău, ațâțați. Tentativa de eliberare sau, în cazuri rare, eliberarea în sine este aspru sancționată, unii îl vor considera răzvrătit sau trădător, iar ceilalți ipocrit. De ce? Nu știu să răspund în mod clar, dar un posibil răspuns poate fi acela că omul nu are voie să crească, să se dezvolte, să se trezească. Asta în opinia unora.

Omul este respectat câteva clipe la moartea sa, mai ales când aceasta survine în urma unui accident sau bâlbe ale autorităților sau serviciilor publice. Atunci se vor declanșa „anchete”, se vor verifica documente care au zăcut în sertare și pe care nu le-a citit nimeni, se vor rostogoli în spațiul public tot soiul de afirmații cu caracter principial, pentru ca în finaș să se tragă concluzia că „sistemul e de vină”. Sistemul nu reprezintă nimic altceva decât comportamentul colectiv asumat de o comunitate, nimic altceva, nu există sistem în afara ființei umane, noi, oamenii, suntem cei care dăm tonul relațiilor din societate. Așadar, e vina sau meritul nostru dacă trăim într-o societate bazată pe respect, încredere, întrajutorare și solidaritate, sau dimpotrivă.

Omul pare să abdice foarte ușor de la principiile sale atunci când interesul său o cere, când nu, este un justițiar și depozitar al dreptății.

Ceea ce am vrut să scriu în aceste rânduri nu este un rechizitoriu, ci impresia unui om care a întâlnit câteva situații concrete, alături voi, în această viață, iar scopul celor însirate de-a valma este acela de a ne pune fiecare dintre noi întrebări despre modul în care privim ființa umană, despre ceea ce am construit ca sisteme, cică pentru a ajuta omul, dar care, în cele din urmă, pare să-l subjuge definitiv.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania