Un val de indignare a cuprins țara după ce un prinț austriac a împușcat unul dintre cei mai mari urși din Europa. Arthur, ursul brun care avea 17 ani și era monitorizat de autorități, a fost ”extras” de către acest vânător de trofee dovedind, nu-i așa, că banii pot cumpăra orice, iar foarte mulți bani pot cumpăra chiar și unul dintre cei mai mari urși de pe continent.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Prințul avea un permis de intervenție, dar pentru a vâna o ursoaică ce a cauzat pagube anul trecut sătenilor dintr-un sat din județul Covasna, însă el a împușcat un mascul cu totul deosebit, un urs care nu venise niciodată în apropierea localităților și care, monitorizat fiind, era bine cunoscut de silvicultori, atât în privința habitatului cât și în privința comportamentului.

Desigur, s-au creat cel puțin două tabere în mediul online, unii înfierând cu mânie proletară dușmanul de clasă care vine și ne jefuiește țărișoara, alții susținând că vânătoarea – cu sau fără prinți celebri – este o chestiune care ajută la reglarea habitatelor și nu lasă ca unele specii să se înmulțească excesiv. Unii susțin că trebuie să fim mai atenți cu mediul și să lăsăm natura liberă, să se autoregleze, ceilalți vin și ne arată cazurile tot mai numeroase de atacuri ale sălbăticiunilor în gospodării. Probabil că și unii și ceilalți au dreptatea lor, iar adevărul, ca întotdeauna, este undeva la mijloc.

Întâmplarea cu ursul Arthur, care a inflamat ieri România, îmi aduce aminte de o întâmplare relatată de un bun amic de-al meu, silvicultor care avea rolul de ghid pentru vânătorii din afara țării, oameni care veneau să împuște ”trofee” în pădurile din Carpați.

Otto, un sas foarte corect și care ținea la respectarea întru-totul a legii, îmi povestea cum, în urmă cu vreo 15 ani, ducea frecvent în pădurile din zona Retezatului vânători veniți mai ales din Germania și Austria. Oamenii plăteau sume destul de importante pentru dreptul de a vâna cerb, lup sau urs, aducând astfel venituri frumoase în conturile silvicultorilor din județ. Întâmplarea care mi-a rămas în minte – povestită de Otto, care acum e pensionar – este despre modul cum unii dintre cei care veneau la vânătoare percepeau țara noastră. Un astfel de vânător venit din Germania, spunea Otto, odată ajuns în pădure a început să aibă un comportament total neadecvat. Mai exact, s-a apucat să-și facă nevoile peste tot și atunci când Otto, șocat, l-a luat la rost, reacția lui a fost una care l-a lăsat mască.

Mai precis, Otto l-a întrebat dacă și la el, în Germania, atunci când merge în pădure face la fel, iar neamțul i-a spus că nu. Sub nicio formă, fiindcă amenzile sunt foarte mari și totul este supravegheat și reglementat. Bun, dar aici de ce faci altfel decât la tine în țară? De ce crezi că poți face orice, l-a întrebat Otto? Iar neamțul i-a spus că aici e libertate, că România e oricum înapoiată și nu e nimeni care să îl tragă la răspundere. În acel moment Otto a întrerupt vânătoarea, l-a scos pe neamț din pădure și l-a urcat în mașină cu direcția Germania. Totul spre oprobriul șefilor care au pierdut astfel un plătitor de mărci germane.

Mentalitatea străinilor care vin la vânătoare nu s-a schimbat foarte mult. Dar asta nu e vina lor!!! ”Buba” e la noi. Despre asta cred că merită să discutăm. Despre lege și respectarea ei, despre cum autoritățile reglementează sau nu felul în care funcționează țara. O țară în care legea fie lipsește, fie există dar nu e respectată, e clar una în care poți face orice, fără teama de a fi tras la răspundere. Acel prinț austriac a făcut ceea ce a făcut pentru că i s-a permis. A plătit niște bani cuiva ca să schimbe ”ținta” de pe o ursoaică pentru care exista derogare și putea fi vânată, către un urs care îi aducea un trofeu ”de aur”. În Austria, Germania sau oriunde în lumea civilizată așa ceva nu ar fi fost niciodată posibil. În România, da! Aici totul e posibil.

Omul, prinț sau nu, chiar nu are nicio vină că a făcut ceea ce a făcut. Noi suntem vinovați că nu l-am împiedicat. Noi suntem de vină că nu avem legi și oameni care să impună legea. Noi toți, suntem de vină că ne lăsăm conduși de cete de hoți al căror unic scop odată ajunși în funcții este propria căpătuire și nicidecum binele mai mare. Corupția ucide, era sloganul care a făcut cândva multe valuri în România. Ei bine, da! Corupția ucide chiar și urși precum Arthur!

Corupția, cancerul societății românești, este în fapt cea vinovată pentru astfel de evenimente. Iar știrea despre uciderea ursului Arthur a luat amploarea pe care a luat-o pentru că cel în cauză, ”bau-bau”, era un prinț străin. Dar oare câți dintre ai noștri fac exact la fel, fără a ajunge pe prima pagină a presei? Câți ”granguri” politici sunt printre cei care încalcă voit legea, știind, precum acel neamț din povestea lui Otto, că nimeni nu îi va trage vreodată la răspundere? Probabil că foarte mulți. De ce? Pentru că în România (încă) se poate!

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania