Fiind deja cu zona după descifrarea traseului, în perioada 5-7 noiembrie 2004 am urcat din nou la Cabana Prislop. De data asta, pentru a organiza cum se cuvine ediția a doua din Montan. Nu m-am mai dus cu Bogdan, ci i-am luat cu mine pe alții. Mai corect ar fi să spun că m-or luat alții pe mine, deoarece am mers cu mașina lui Tata lu’ Clau. Mai precis ne-o dus Nea Aurel. Pe mine, pe Clau și pe Radu, normal. Restul trupei habar n-am cum or ajuns sus.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Acum să nu vă închipuiți că ne-o dus Nea Aurel până sus. Nuuu!!! Nea Aurel ne-o lăsat jos în vale. La bifurcația cu Valea Alunului. Clau, mândră de ce o făcut Tati ei s-o avântat prima pe drum. Eu cu Radu am mers mai molcom, că știam ce urmează. Într-un final am răzbit și am ajuns. Cabanierul deja începuse să mă cunoască, așa că o fost veselie mare. După un timp or început să apară și alți oameni de la alte cluburi turistice: de prin județele Alba, Arad, Hunedoara și de pe unde or mai stat ei atunci.

Dar a intervenit o problemă! Nu veneau zlătnenii! Axânte promisese solemn că ajunge, așa că eu personal mă îngrijorasem la fel de solemn. Noi, muritorii de rând care ajunseserăm la destinație, ne beam berile pe terasă și ne uitam pe drum în jos, poate-poate vedem vreo două luminițe de la celebra Dacie 1310 a lui Axânte, folosită pe post de vehicul la clubul de turism Trascău Corp. Bine, adevărul este că și Zlatna (aka Centrul Universului) e situată destul de departe de Cabana Prislop și s-or mai oprit să mânce un mic și să bea o bere. Mai puțin Axânte, care era șofer. Acum nu mai zic ce fel de șofer era… că o greșit drumul. Nu a fost toată vina a lui, că se făcuse și noapte. Ceea ce m-a deranjat teribil a fost altceva.

Cum stăteam noi aproximativ liniștiți pe terasa Cabanei Prislop și pupam fiecare câte o sticlă de bere uitându-ne după mașina lui Axânte, numai ce vedem niște luminițe pe un deal limitrof. Cam la aproximativ cinci kilometri în linie dreaptă. Parcă zbura! Nu că ar fi mers repede, ci că era prea sus. Eu am spus că ăla e Axânte și s-o supărat pe mine, de aia merge să înopteze în altă parte. Nimeni nu m-o crezut. Bine, nici eu nu am avut dreptate în totalitate. Mașina era a lui Axânte, el o conducea, dar el nu dorea să înopteze în altă parte. Doar se rătăcise un pic.

Ca să revin la ceea ce m-a deranjat, sunt nevoit să afirm că am fost acuzat pe nedrept de inducere în eroare a conducătorului auto. Eu i-am explicat că face dreapta la a doua intersecție. Doar că el a înțeles a treia și zburda noaptea pe dealurile de vizavi de noi. S-o oțărât un pic la mine, dar eu am stat calm, ascuns după un copac. Vreo 15 minute. După ce toată lumea s-a calmat am revenit și eu în sânul ei, să facem planurile pentru ziua următoare. Adică să plănuim concursurile pe anul 2005 și apoi să urcăm pe Bătrâna.

Dimineața ne-am trezit fiecare după posibilități. Am completat formulare. Am finalizat calendarul pentru 2005. Cafea. Povești. Apoi am plecat la drum. Cum nu toți erau pregătiți temeinic pentru o aventură până pe Bătrâna, unii or rămas la cabană, să pună de o tocană. Cică! Eu și acum sunt convins că ei or mai dormit.

Ăștia mai viteji am pornit spre Lupșa. Ne-am oprit la un izvor, inainte de poiană, apoi am înaintat vijelios spre Lupșa. Am trecut de vârf. Dosul Lupșii a fost un fleac. Habar n-am cum am ajuns la Cabana Nisipiște. De acolo iar a fost un fleac: câteva ore dus-întors până pe Vârful Bătrâna. Eram mulți și tineri: Radu, Clau, Monica, Mircea I., Călin, Paul etc. Să nu uităm de mine! Din păcate, la întoarcere ne-o prins noaptea din urmă. Am trecut de stâna de sub Lupșa și am ajuns la izvor, unde am poposit. Ăia mai leneși, de or rămas în cabană, or făcut un fel de echipă de salvare pentru noi, ca să ne salveze. Nici o bază pe ei. Până să se hotărască cine vine după noi și cine stă cu ochii pe tocană, noi am ajuns unde trebuie.

Fericire mare pe echipa de salvare. Am mâncat, apoi ne-am pus la povești. După vreo trei ceasuri pe Toma îl roade mațul și i se face foame. Mai precis i se face poftă de o supică de tăiței. Dar era așa frig în Cabana Prislop (zice Călin), de nici primusul nu o pornit. Dar Toma a fost sclipitor și o găsit soluția: o brichetă!!! Vreo 50 de minute o fiert o oală de tăiței cu intrumentul respectiv. Bine, poate nu or fi fost tăițeii fierți, dar apa era călduță iar Toma a dormit satisfăcut.

Ne-am trezit dimineața și ne-am despărțit. Ăia care veniseră cu mașini personale sau ale cluburilor au luat-o la fugă mai ceva ca David Coulthard la o etapă de Formula 1, de teamă să nu ne milogim noi, restul lumii, de ei să ne ducă până jos. Undeva în vale, spre Orăștie sau Cugir. Printre ultimii oameni care am plecat eram eu, Radu, Clau, Călin și Monica. Foarte probabil să mai fi fost și altcineva. Am luat-o pe culme și am ajuns seara în Cugir, la familia Monicăi. Monica o fost tare înțelegătoare și ne-o pus ceva pe masă. Apoi, zice Călin momentan (până la stabilirea variantei finale), am plecat să luăm trenul. Nu l-am luat pe primul, că l-am pierdut! Am ajuns totuși acasă și a fost un Montan de neuitat!!!

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania