Mea culpa! Cu toată sinceritatea, dar când am descris primele impresii despre vestita Cabană Prislop m-a cam lăsat memoria. Le-am pomenit mai mult, așa, în treacăt. Unii au fost foarte dezamăgiți că nu am pomenit unele ieșiri cu lux de amănunte. Amănunte pe care eu, personal, nu mi le-am mai amintit decât după mai multe depănări de amintiri spuse de ei și acceptate ca atare de mine. Dar să revenim la una dintre primele ieșiri la Prislop.
Să tot fi fost în vinerea de dinainte de Duminica Floriilor în Anul Domnului 1995. Mai precis pe data de joi, 13 aprilie, de ziua Sfântului Mucenic Artemon, ne-am pregătit rucsacii și în ziua următoare, vineri, de ziua Sfântului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, am luat trenul de la Alba Iulia spre Cugir. Eram mai mulți. În primul rând eram eu, cu Petrică Stânea, cu Cipri Doroga, cu Miță (Dumnezeu să-l ierte!), apoi Marika și Grefi. În planul secund era Mircea Pădure și o domnișoară, Alina pe numele ei, ce studia la filologie, dar ăștia doi din urmă s-au oprit la Cugir, că n-au avut curaj să înfrunte muntele până la Prislop.
Ne-am înghesuit toți într-un compartiment CFR și după ce am debarcat în gara ditamai municipiului (municipiu azi, că pe atunci nu cred că era ridicat la un asemenea rang), cam începuse să se întunece. Pe tren am povestit toate bancurile despre Uzina Mecanică Cugir, care făcea mașini de spălat și mașini de cusut. Printre care și aia cu muncitorii din fabrică care erau întotdeauna uimiți că le tot apăreau în straița cu mâncare tot felul de piese metalice. Așa că s-au gândit să-și construiască fie o mașină de spălat, fie o mașină de cusut. Și erau meseriași sadea!!! Dar tot ce făceau peste noapte a doua zi tot o mitralieră rezulta! Ghinion!
Ne-am despărțit de Mircea și de Alina și am purces pe valea Râului Mic. Am plecat seara târziu spre noapte și am ajuns noaptea. Că după ce am mers ca bezmeticii pe drum neasfaltat numai ce am dat noi de bifurcația de care v-am mai povestit cu altă ocazie. Posibila scurtătură. Am luat-o pe scurtătură.
Am ajuns la cabană și am înfulecat în grabă câteva pateuri cu pită. După ce ne-am revenit din leșinul psihologic, fetele, Marika și Grefi, s-or pus pe gătit o salată „orientată”, adică numai cartofi fierți cu ceapă, că ouă de găină sau de prepeliță nu aveam la noi. Am luat cina la superlativ și am vorbit fiecare după posibilități și după înclinațiile literaro-științifice. Inclusiv religioase, că mai și înjuram din când în când, Petrică nefiind popă pe vremea aceea. S-a insistat foarte mult asupra aspectului că în zonă sunt urși, fapt confirmat în următoarele două zile de urmele văzute prin zăpadă.
Sâmbătă, 15 aprilie, de ziua Sfinților Apostoli Aristarh, Pud și Trofim, am pornit spre Vârful Lupșa. Cipri bârfește că eu aș fi avut o bască cu insigne pionierești amplasate pe ea. Mă îndoiesc, dar într-un fel îi și dau dreptate. Am ajuns pe vârf, am stat un pic, apoi am fugit spre cabană, că parcă prea eram izolați de civilizație în timp ce Mircea Pădure stătea la căldurică în Cugir. Habar nu mai are nimeni ce am făcut după ce am ajuns la adăpost. Bănuiesc că ne-am pus la somn.
A doua zi de dimineață, pe data de 16 aprilie 1995, în timp ce pe la biserici se spunea Predica de Duminica Floriilor (Ap. Filipeni IV, 4-9 Ev. Ioan XII, 1-18), noi ne-am dezmeticit și am pornit către Cugir trecând peste Vârful Tomnăticel. Am început voioși. Dar voioșia a trecut instant când am zărit în zăpada proaspătă urme de labă de urs. Parcă auzeam cum plângeau brazii. Ne-am făcut curaj și am trecut vitejește peste câteva dâmburi de deal, lăsând fetele în spate, că poate-poate se îndurau urșii și nu mai veneau după noi, băieții. Am scăpat toți nemâncați. Până la un moment dat!!!
Ajungem la o bifurcație de drumuri. Habar nu aveam pe unde să o luăm. Așa că am făcut repede trei echipe: eu – una; Petrică – a doua; Cipri, Miță, Mariko și Grefi a treia. Asta din urmă avea rolul strategic de a sta pe loc, lângă bagaje. Eu, echipă individual-singur, am plecat pe drumul din stânga. Petrică, tot individual-singur, pe drumul din dreapta. Adică cel bun. Nu m-am supărat că Petrică o găsit drumul cel bun. Nuuu!!!
Problema a fost alta! Până să revenim noi la bază (la rucsaci, cum ar veni), pe Cipri îl apucă cheful să pipe o țigară. Îl ardea buza. Dar nu mai avea chibrituri. Și cum contempla el Universul, o văzut mai la vale o casă de pe al cărui horn ieșea fum. Putea concura la Olimpiadă la proba de sărit garduri. Imediat o fost în fața casei și o bătut la ușă. Ghinionul lui a fost că nu i-a răspuns nimeni. În schimb, câțiva ciobănești mioritici îl priveau cu suspiciune. Și când Cipri o dat să se retragă, unul dintre ciobănești, mai arțăgos de felul lui, o sărit și l-o compostat un pic de picior.
Nu o fost mare lucru. Dar Cipri atâta s-o văitat că e rănit că era mai să ne înduplece să-l cărăm în brațe până în Cugir. Dar nici noi nu ne-am lăsat. O spus viitorul Mult Prea Bunul Părinte o rugăciune și Cipri o coborât pe picioarele lui. După care, timp de șapte săptămâni, și-o făcut nu mai știu ce injecții în burtă și n-o pus gura nici pe vinul de Paște.