După atâtea aventuri mai mult sau mai puțin fericite, numai ce găsesc pe net, în plină pandemie, o fotografie cu celebra Cabană Prislop pe cale de prăbușire. Am pus repede mâna pe telefon să-mi revin citind câteva bancuri despre soacre și să vorbesc cu oameni care știau locul. Să mai mergem să dormim prin zonă înainte de a se prăbuși de tot clădirea.
Gândit și făcut. Eu. Auzit și analizat și dat cu părerea… alții. Nu vorbesc aici de Nelu Denciu sau de Florin. NUUU!!! Că ei au venit. Așa că într-o zi cu soare am plecat cu autobuzul din Deva spre Orăștie, de unde Nelu urma să ne preia pe mine și pe Florin din fața blocului unde stă Dica lui Mihnea, adică maică-mea. Pe 24 iulie 2021 (dis-de-dimineață, cam pe la amiază) am pornit la drum, că Nelu n-o uitat de noi. Asta datorită faptului că l-am mai sunat eu de vreo trei ori și l-o bătut la cap Vergi, nevastă-sa, că avea și avea nevoie de puțin timp liber să se relaxeze.
Cum Nelu știa drumul până la Sibișel, comuna Beriu, județul Hunedoara, nu m-am stresat. Am țipat doar în dreptul unei alimentări ca să mai cumpărăm ce ne trebuie pentru tocana de seară. Am luat două pachete de țigări și niște bere, că era sută-n mie convins că la Cabana Prislop nu mai găsim nici apă plată de izvor. Și tot eu am avut din nou dreptate: izvorul nu secase, dar era un fel de mlaștină. Așa zice Nelu care s-o dus după apă. Posibil să fi greșit el locația, că eu i-am dat precis indicațiile corecte.
Dar să revin la prima zi și la primul dezastru. Am văzut cabana de departe, că pădurea din jur dispăruse. Speranțele noastre de a dormi măcar pe prispă erau făcute franjuri. Așa că am decis în unanimitate să punem corturile. Eu aveam un cort modest de două persoane, deși eram singur. Nelu… la fel. În schimb Florin, credincios de felul lui, s-o apucat să monteze o ditamai catedrală. Nu mai știu câte locuri de dormit… antreuri… plus loc de parcat mașina în caz că plouă. Asta a fost al doilea dezastru! Că acolo am intrat în vorbă cu Costel, un om care lucra la tăiat lemne din pădure, care ne-a dat indicații, ne-a promis că face foc pentru a pune noi de-o tocană și care dormea liniștit într-un buncăr contra urși, din fier… Florin se ruga să nu dea flocoșeniile peste noi.
Nu m-ar fi deranjat că Florin avea ditamai catedrala după el. Ce m-a enervat (ăsta a fost al doilea dezastru) a fost faptul că a trebuit și eu și Nelu să-l ajutăm la zidirea lăcașului de dormit. Era nou. Cortul era nou, nu Florin, că el are peste 40 de ani. Așa că toate bețele pentru catedrala în care urma să doarmă nu se potriveau conform viziunii lui Florin. Nelu nu s-a dat bătut și a citit instrucțiunile de montare a edificiului. Apoi o pus osul la treabă și a demonstrat că mă poate capacita să ridic o catedrală.
Când am terminat cu zidirea cortului, eu am decretat că luăm o pauză. Ne-am pus la o masă pe prispa cabanei ce urma să se prăbușească și am stat la povești. Am mai ciugulit ceva. Nu mult, că toți așteptam să facem tocana preconizată de mine. Am mai pupat o sticlă de bere și una de țuică, ne-am adus aminte de tinereți, când (flăcăi fiind, dealuri cutreieram), am ascultat ghiorăiturile mațelor noastre rupte de foame, și l-am văzut venind pe drumul de pe Tomnăticel pe Costel.
L-am lăsat să intre în cuibușorul lui de nebunii, apoi l-am văzut ieșind afară. Atunci s-a produs al treilea dezastru: eu am decis să mergem să stăm de vorbă cu Costel, să socializăm, să facem focul pentru a face tocana. De tocană mi-a pierit cheful când l-am zărit iar pe Costel. Fusese să închidă caii pe care îi avea în grijă dar s-o oprit la o țuică la unul dintre cei trei vecini. Dezatrul numărul patru a constat în faptul că noi am mers la el cu o jumate de țuică de prună. Costel a sărit imediat să ne ajute și a adus patru pahare. După ce am uscat pe jumătate sticla de jumătate, Costel se pune pe făcut focul. Eu, responsabil, îi trasmit verbal că mie mi-e lene și nu mai vreau să gătesc, sătul fiind de la niște conserve.
Costel nu mă ascultă, sau nu mă înțelege, și pune lemne pe vatră, toarnă benzină, sau motorină, sau cherosen… dă foc… se face foc de tabără! Eu îi explic că nu mai facem tocană ci stăm doar la foc, la povești! Lemne erau mai mult de cât suficiente, dar omul a mai vrut (la un moment dat), să mai pună pe foc. Eu eram bronzat pe o parte. Așa că am declanșat dezastrul cinci: am zis că mergem la somn. Costel s-a ridicat, a mers spre mormanul de lemne, a luat o dărabă de fag și a venit în fugă spre foc.
Dezastrul șase!!! Costel, alergând, s-a împiedicat de o creangă și a aterizat cu fața direct în foc… S-a ridicat repede, așa că doar sprâncenele i s-au pârlit. S-a dat cu ulei ars. S-a spălat cu ulei proaspăt. L-am întrebat dacă să sun la 112. A zis că nu!!! Partea a șaptea a fost de dimineață: Costel avea fața așa de arsă că nu-l mai cunoșteam!
Când am plecat Nelu își făcea cruci de ziceai că eram la biserica din Căstău, județul Hunedoara. Am mers prin Cugir, județul Alba, să traversăm dealurile spre Orăștie. Ne-am oprit la Nașa și la Nașu din Cugir, am băut o bere, l-am sunat pe Dănuț.. etc… Dănuț nu a răspuns la telefon. Am plecat mai departe. Ne-am rătăcit un pic. Prin Romoșel Nelu pune frână brusc. Eu am crezut că i s-o stricat mașinuța. Nu! Tocmai trecuse pe lăngă Dănuț și ne-am oprit la povești…
