Dacă mai țin eu bine minte, dar nu prea mai țin, 1 mai 2003 a picat taman într-o zi de joi. Numai bine că nu a fost vineri că am fi avut și mai mult ghinion. Așa că, vineri fiind și ea zi liberă, am hotărât să plecăm de joi să traversăm o bucățică… un fel de potecuță… din Apuseni. Cum eram din mai multe locuri de prin Transilvania, adunați ad-hoc, adică cum o tunat și ne-o adunat prin SMS-uri la vremea aia, am stabilit ca punctul de întâlnire și de plecare să fie localitatea Modolești. Un sat din comuna Întregalde, județul Alba.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Unde exista și o cabană cu același nume, adică Întregalde, ce avea și funicular (un fel de trotinetă pe sârmă) să ducă berea și micii până pe terasă, deoarece respectivul stabiliment era situat pe o pantă prea mare și prevăzut cu prea multe trepte ca să poți căra caloriile până sus în spate. Dar cuiva din sat i-o venit, de-a lungul timpului, ideea și o făcut o crâșmă mai de Doamne-Ajută, adică la marginea drumului. Acolo era vadul: veneai după o dimineață de cosât iarba sau lucerna? Birtul era la îndemână. Veneai după o zi de prășiț la cucuruz? Tot magazinul respectiv te salva. Nu aveai televizor? Mergeai la crâșmă și discutai pe teme total aiurea, mai mult ca aleșii din Parlament!

Așa am stabilit noi locul întâlnirii. Că unii veneau de la Cheia, comuna Râmeț, alții de pe la Aiud, alții din Arad… etc. Am zis că pe la amiază ne întâlnim la Modolești. Noi, pe data de 1 mai 2003, am plecat din gara din Orăștie drept ca cei trei muschetari: adică patru! Alin era pe post de Portos; Ionuț juca rolul lui Athos; eu eram, să zicem, Aramis. Și numai ce ne apare în față, pe ultima secundă de metri, și D’Artagnan personificat în Clau!!! Care, după ce ne-am urcat în tren, ne-a organizat rucsacii cum a vrut ea, ne-a așezat pe bănci cum a vrut ea și… dacă nu ar fi fost controlori și mecanici de locomotivă care să pună un pic de frână… ar fi făcut ca trenul să oprească drept în comuna Întregalde, la Modolești. Deși acolo nu este stație de cale ferată. Dar până ajungeam noi oricum se făcea.

Cică ne-am dat jos în gara din Alba Iulia și am pornit lejer spre autogara din Alba Iulia. La 07.30 eram prezenți în față la nenea șofer care urma să ne ducă până-n valea muntelui. Cred că, în timp ce noi, bărbații, ne-am urcat în autobuz buimaci, Clau s-a ocupat de bagaje. Eu dormeam, Ionuț sforăia și Alin se uita la stelele care nu se mai vedeau. Ne-am trezit dimineața pe la ora nouă jumătate și ceva… Eu îmi aduc aminte că mi-am dorit să nu mor atunci! Am cerut indulgență. Trecea autobuzul printre niște stânci de ziceai că-i Marele Canion. Șoferul era vesel și asculta un fel de muzică country. Adică populară de-a noastră! La un moment dat a pus frână de era să avem toți pasagerii cucuie. Ajunseserăm la Modolești!

Până să vină toată lumea, că ne-am mai întâlnit cu Dănuț, Monica și alții… până una-alta, am zis să dăm o tură prin Cheile Întregălzii. Mare lucru: unii dintre noi ne-am urnit de la birt și am plecat. Alții or rămas și ne-or așteptat să revenim. Pentru cine nu știe, „puține sînt străpungerile morfologice din Munții Apuseni unde fragmentarea pe verticală a versanților să fie mai pronunțată… Între piscurile piramidale se deschid ravene adânci, colmatate cu limbi prelungi de grohotișuri. În coapsa cornișelor, arcadele (unele dintre cele mai frumoase din carstul Munților Apuseni) conviețuiesc pașnic cu podurile naturale sau gurile de peșteră”. Cel puțin așa citisem eu în cartea lui Pompei Cocean, Chei și defilee în Munții Apuseni (București, 1988, p. 40).

Așa că ținta noastră a fost să ajungem la unul dintre podurile naturale și să dibuim câteva dintre cele aproximativ 25 de peșteri. Țelul ni l-am atins parțial, în sensul în care am ajuns pe tot felul de vârfuri de stânci, ne-am băgat pe sub un pod din ăla de care vă ziceam (natural adică), am dibuit vreo două peșteri și ne-am șubrezit turul pantalonilor în timp ce am coborât pe grohotișuri. Când ne-am văzut înapoi pe asfalt parcă l-am prins pe Doamne-Doamne de un picior.

I-am sculat aproape cu forța pe cei care rămăseseră la crâșmă și am plecat, în sfârșit, spre Sfârcea. Dar n-a fost să fie să ajungem în ziua aia acolo. Că până la Sfârcea a trebuit să traversăm Cheile Găldiței, Găldița fiind „cel mai viguros afluent al Galdei în bazinul superior”. Pe acolo pe undeva se afla și o vâltoare (parcă este și acum, dar reabilitată), iar Duba nu s-o putut abține să nu facă o țâră de baie, că nu se mai spălase de dimineață. Apoi am avut noi așa o ambiție să vedem și Cheile Turcului. Bine, vorba vine! Nu la ambiție mă refer, ci la faptul că Turcului e „o cheie în miniatură ce nu măsoară nici 200 m” (p. 42). Vorba aia, cum e turcul și pistolul, așa că după ce le-am traversat dus-întors extrem de repede, ne-am pus serios la treabă.

Adică ne-am așezat să mâncăm. Cel puțin așa afirmă Ionuț, unul dintre martorii oculari, care deține extrem de multe amintiri despre această ieșire. Nu neapărat că toate ar fi veridice sau verificabile. El spune că am fi avut pe pătura ce servea drept față de masă bunătățuri neasemuite, de la salam cu soia, pateu vegetal, roșii de plastic până la ceai și cafea făcute ad-hoc la primusul meu. Bine, Ionuț și exagerează când zice că nimic nu era natural, deoarece pâinea era proaspătă. Ce l-a mirat cel mai mult însă a fost faptul că eu am scos un recipient de plastic de un litru plin cu socată! Wowww, ce bine o mers după pateul și margarina vegetală și după salamul pișcăcios cu soia! Imediat o fost gata sticla. Când o venit el de la pârâu, după ce se spălase pe mâini, o zărit iar sticla plină. S-o gândit că am luat toată socata maică-mii și o port în rucsac după mine, așa că nu a comentat, ne-am strâns lucrurile și am plecat…

Până la Sfârcea n-am ajuns însă, doar până la Necrilești, că pe drum ne-am tot oprit să bem unii socată, alții bere… fiecare ce avea prin rucsac. Ionuț era tot mai uimit: câtă socată mai pot să car în spate de să satur nu mai știu câți însetați? Până la urmă l-am lămurit și i-am spus că secretul constă în izvoarele sau fântânile pe lângă care treceam, de unde luam apă proaspătă în care turnam două pliculețe de praf de socată!

Seara am găsit un om fain care ne-o lăsat să campăm la el în grădină, că tocmai ce cosise și nu-i stricam iarba. Plus că-n Necrilești aveau și magazin sătesc, cu de toate. Inclusiv bere!

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania