Pe data de 3 mai 2003 parcă zorile au venit prea devreme, mai ales că noi ne puseserăm corturile sub niște brazi. Ne-am dezbumbat din sacii de dormit și atunci s-a pogorât asupra lui Ionuț iluminarea: o văzut pentru prima dată cum se poate face duș la bombonieră! Pentru cine nu știe, bomboniera era un fel de cutie cilindrică din plastic, făcută la Chimica Orăștie, în care țineam eu aragazul mobil made în Italia…

Eu cu Alin ne-am dus la duș cu Ionuț pe urmele noastre. Ionuț se minuna în timp ce noi ne turnam apă-n cap cu bomboniera dintr-un vălău de lemn. După clătirea de dimineață, am mâncat, am strâns lucrurile, am lăsat corturile să se usuce și am mai plecat să vedem o dată Detunata Goală. Răcoare era, brazii fremătau, stâncile de bazalt scânteiau în soare și petece de zăpadă încă netopite ne intrau în bocanci. N-am mai urcat pe dealul cu coloane de bazalt, că ne-o fost lene.

Când am ajuns înapoi la tabără grupul se rupsese în trei trupe mai mari sau mai mici, dar late: prima o apucase spre Roșia Montană, ca să ajungă spre Oradea și Arad; a doua a țâșnit spre Cheia; iar a treia, din care făceam parte și eu, n-a mai fost compusă din patru muschetari, că D’Artagnan ne abandonase, și am pornit-o spre Abrud ca s-o cotim spre Zlatna, apoi, din Dealul Mare, spre Orăștie. Nu înainte de a ne delecta privirile cu inscripția ruginită de pe o tablă amplasată lângă izvorul de la vălău, pe care stătea (poate stă și acum) scris următorul text: „Azi, 30 august 1865, George Barițiu, Avram Iancu, Timotei Cipariu, Axente Sever, Ilie Măcelariu și mult alt popor au petrecut la Detunata, au venit din Abrud, de la Adunarea ASTREI, au fost salutați de preotul Iosif Ciura”. „…Deșteaptă-te Române a răsunat peste munți și văi.” „1966, Prof. Dr. Istorie Dumitru Braharu, Cluj-Napoca”…

Până ne-am dumirit că placa ruginită era pusă la 101 ani distanță de la eveniment s-or uscat și corturile și le-am strâns pentru a pleca pe drumul Abrudului. Am trecut pe lângă Cabana Fefeleaga. N-am zăbovit, că drumul era lung și apoi, de la un moment dat, asfaltat. Eu mi-am mușcat limba ca să nu mă apuc să le descriu acțiunea din Fefeleaga. Dar am ajuns în Bucium-Sat, cred, și acolo, pe stânga cum mergi spre Abrud am dat de-un magazin alimentar unde ne-am alimentat fiecare cu câte două beri. Apoi, brusc, am ajuns la școală. La școala din sat. Bucium -Sat!!!

Unde nu m-am mai putut abține. Că am văzut două plăci de marmură. Pe una, mai mică, scria: „Ion Agârbiceanu. 1882-1963. Prozator național”. Pe cealaltă, mai mare, textul era mult mai complex: „Azi, 27 mai 1995, s-a așezat această placă cu prilejul decernării numelui Școlii din Bucium Ion Agârbiceanu, director al așezământului între anii 1906-1910”. Trecând peste ortografie, pe moment m-a luat valul și am început să le vorbesc despre Fefeleaga. Alin m-o ascultat liniștit. Ionuț a făcut ochii mari, mai ales când am dat citate gen „Stai, Batore, stai, calule sărace!” sau „Ghii, măi Batore, ghii măi dragă! Acum nu mergem la lucru!”. Și ochii mei se umezeau a doua oară, dar am început să povestesc despre Iarnă grea, Suferințe sau Singurătate. Adică alte povestiri scrise de Agârbiceanu.

…De la Bucium-Cerbu am luat-o la deal către pasul Bucium (sau Dealul Mare), spre Zlatna. Am trecut prin Valea Cerbului și Valea Poienii și am ajuns în pas și acolo am făcut popas. Ionuț și Alin m-or anunțat, la modul senin, că nu mai vor să vină cu mine. M-am enervat, normal! Plecăm patru și ne facem unu? Păi care-i treaba? Ei mi-or zis că or făcut bășici la tălpi de la bocanci. Așa că nu mai pot merge două zile și se urcă în autobuz. Mie nu-mi venea să cred ce-mi aud urechile! Eram abandonat! Alin și Ionuț s-or oferit să-mi dea cort, salam, brânză, roșii, castraveți etc. De nervos ce eram am acceptat doar pita. I-am salutat și am plecat lăsându-i în mijlocul drumului. În timp ce eu plecam ei mă urmăreau cu ochii umezi… Parcă le era un pic milă de mine, dar bănuiesc că se gândeau mai mult la ei.

Eu mi-am luat avânt cu nervii după mine și m-am rătăcit prin cătunul Ruși. După ce era să cad într-o râpă am scos busola să-mi aprind o țigară. Da!!! De fapt mini-busola, că busola era atașată de o brichetă șmecheră. Am dibuit drumul spre Vârful Petriceaua (1142 metri) și am luat-o către Dealul Brătianului (1032 metri) de unde se vedea foarte bine Tarnița.

În tot acest timp Alin și Ionuț or călătorit (a se citi dormit) în autobuzul care i-o dus la Alba Iulia. S-or dat jos și apoi, șoltâc-șoltâc, or mers spre gară. Când or văzut că mai au timp să bea o bere s-or pus de-or băut două. Apoi, în drumul spre Orăștie, se uitau galeș din tren la culmile Metaliferilor pe care le parcurgeam eu per pedes. Și într-un moment de sinceritate maximă Ionuț i s-a adresat lui Alin: „Băăă!!! Io nu cred că Iancu mai ajunge acasă!”… Și era cât pe ce să aibă dreptate…