Despre șfabii care au fost colonizați în Banat s-au scris pagini întregi, volume complexe în care este prezentată viața lor, felul în care s-a produs mutarea, dar și impactul pe care această schimbare l-a avut asupra societății. Pe scurt, iată povestea lor:

Este cunoscut faptul că asediul Timişoarei a început la sfârșitul verii lui 1716, la 28 august, imperialii stabilindu-și tabăra la Beregsău, în apropierea orașului.

În ziua de 16 septembrie, prinţul Eugeniu de Savoya a  adresat turcilor o somaţie de predare, fără răspuns însă. La 1 octombrie 1716 a avut loc un asalt în urma căruia suburbia Palanca Mare, incendiată de turci, a ajuns în mâinile austriecilor.

„Cetatea Timișoarei, să știi, Padișahule, n-o dăm ghiaurului decât sfărâmată”, găsim scris în cronica timișoreanului Ibrahim Naimeddin, potrivit istoricilor de la Muzeul Național al Banatului.

A urmat atacul decisiv asupra porţii Forforosa, devenită mai târziu „Poarta Prinţului Eugen”. Trupele turcești nu au făcut faţă, iar pe 12 octombrie 1716  au fost nevoite să se predea.

„Motivele care au determinat această armată numeroasă și puternică să se predea sunt, atât cât știm, în fară de atacul continuu cu tunuri și bombe, frica de nedescris față de adversar. Căsuțele de lemn și ulițele nu cunoșteau liniște nici ziua, nici noaptea, iar mulți oameni au fost răniți sau uciși, însă altă cale nu e de găsit”, i-a scris Savoya lui Carol al VI-lea, în  21 octombrie 1716.

Ieşirea trupelor turceşti din Timişoara s-a făcut pe data de 17 octombrie 1716, pe poarta Belgradului. Intrarea lui Eugen de Savoya, ca învingător în cetatea Timişoara s-a făcut o zi mai târziu, chiar în ziua de naştere a prinţului. Astfel a început un nou capitol pentru orașul de pe Bega sub egida Casei de Habsburg.

În urmă cu trei sute cinci ani, în data de 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu  a adresat împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. Astfel s-a deschis calea pentru colonizări, necesare atât din raţiuni strategico-politice de extindere a Imperiului, dar importante şi pentru repopularea şi revigorarea zonei, afectată de conflictele armate.

Coloniştii au fost aduși mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană şi Palatinat, dar şi din Bavaria şi Şvabia.  Explicaţia cea mai plauzibilă pentru originea numelui de şvabi este legată de faptul că cei mai mulți oameni au fost înregistraţi şi îmbarcaţi în oraşul şvab Ulm, de unde au fost transportaţi cu aşa-zisele Ulmer Schachteln pe Dunăre, până la Belgrad, de unde au plecat pe jos să-şi găsească noua lor patrie.

Cei mai mulți coloniști au provenit din mediul rural, din familii sărace de ţărani, care nu vedeau mari şanse de succes în ţara lor de baştină. În timpul Mariei Tereza au primit şi suport financiar şi scutiri de taxe pe termen lung. Mai târziu, unii dintre ei nu au reușit să se căsătorească din cauza diferenţei de vârstă  disproportionate.

E important de precizat că această colonizare a fost făcută treptat, în trei etape:

Prima etapă:

În toamna anului 1718, în vremea împăratului Carol al VI-lea, a început prima colonizare organizată a Banatului ( „Colonizarea Caroliniană” – Karolinische Ansiedlung). Până în 1740, între 15 mii  și 40 de mii de colonişti germani au sosit în Banat. Pe lângă aceştia mai erau  români, sârbi, bulgari, italieni şi spanioli. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre ei murind de malarie la câteva luni de la sosire. Numeroasele conflicte austro – turce dar şi marea epidemie de ciuma din 1738-1739 au contribuit la reducerea numărului de germani. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei din Banat a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei. Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul.

Datorită nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizate, autorităţile austro-ungare au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, și au clădit în acelaşi timp altele noi. Așezările tipice ale coloniştilor au fost satele construite sub formă de tablă de şah, cu biserica catolică şi terenul înconjurător în centru. Regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu o structură compactă.

A doua etapă

Al doilea val de coloniști ce a însumat aproximativ 75 de mii de oameni, a venit în Banat între anii 1744 si 1772, în timpul împărătesei Maria Tereza; de aceea este cunoscut sub numele de „Colonizarea Tereziană” (Theresianische Ansiedlung. Trebuie menționat faptul că a existat o ordonanţă prin care se impunea curățarea capitalei de persoanele depravate. Locul ales pentru “talpa ţării” a fost Timişoara, oraş aflat în plină reconstrucţie după eliberarea de sub turci. Astfel, prostituatele din închisorile vieneze au fost trimise aici între anii 1751și1767. Cerşetorii din Viena au fost ridicaţi de pe străzi, iar cei sănătoşi, trimişi la muncă în Banat. Bandiţii, criminalii, braconieri şi alte persoane certate cu legea au fost de asemenea  alungate  în Banat.  Deportarea prostituatelor a luat sfârşit în 1770, însă criminalii înrăiţi au continuat să ajungă până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 

“Este un capitol trist al oraşului. Dar acesta nu e un motiv ca să fie ţinut ascuns, cu ruşine, sub tăcere, deoarece aceşti deportaţi au contribuţia lor la transformarea Timişoarei într-un oraş modern. Încă funcţionează o parte a canalizării făcute atunci; şi dragarea mlaştinilor, periculoase pentru viaţa locuitorilor, aflate în jurul vechii fortăreţe, a fost posibilă datorită cerşetorilor sau braconierilor şi chiar a unor criminali înrăiţi, aduşi aici ca deportaţi, în barje. Iar dacă unii mai puţin păcătoşi s-au căsătorit cu acele doamne frivole, ei nu au devenit prin aceasta mai puţin utili în construirea unui oraş despre care nimeni nu ar spune astăzi că a fost contruit pe mlaştini”, a scris Tiberiu Schatteles, în cartea “Evreii din Timişoara în perspectivă istorică”, citat de Historia.ro.

De altfel, rolul prostituatelor din imperiul Asutriac a fost şi de a „pune umărul” la popularea Banatului.

“În Viena totul era frumos: existau bani mulți și lux la tot pasul, dar toate femeile care erau devotate zeiţei Venus erau în mare dificultate. Spionii sceleraţi, care se numeau comisari ai castităţii, erau călăii nemiloşi ai oricărei fete frumoase; împărăteasa, care avea toate virtuţile, nu o avea pe cea a toleranţei, atunci când era vorba de un amor nelegitim între un bărbat şi o femeie. Să se căsătorească, dacă vor să trăiască această plăcere, şi să piară toţi cei care vor să o obţină pentru bani, iar acele nefericite care trăiesc din ceea ce primesc pentru farmecul lor să fie trimise la Timişoara (“Temisvar”)”, a scris Casanova,  citat de Tiberiu Schatteles.

Criminalii, hoţii şi ceilalţi infractori au fost aduşi la Timişoara să sape şanţuri, la construirea canalelor şi la diferite lucrări publice. “Ei erau necesari pentru lucrări publice, cum ar fi construirea de canale, pentru consolidarea puterii imperiale asupra oraşului. Cei condamnaţi la muncă forţată făceau parte a peisajului citadin”, afirmă Tiberiu Schatteles. “Dis-de-dimineaţă am fost trezit de zdrăngănitul lanţurilor răsunând pe strada unde locuiam. Erau deţinuţii condamnaţi să sape şanţuri, care se duceau la muncă, înlănţuiţi doi câte doi, unii de alţii”, a citat Schatteles dintr-o scrisoare trimisă de omul de ştiinţă Ignaz von Born (1742-1791).

Etapa a treia

Al treilea şi ultimul val a avut loc în perioada împăratului Iosif al II-lea, între 1782 – 1787; de aceea a fost numit  „Colonizarea Josefină” (Josephinische Ansiedlung). Aproximativ 60 de mii de colonişti au sosit în acea vreme în Banat.

Tratatul de la Trianon din 1920 a reprezentat un punct de cotitură pentru istoria şvabilor bănăţeni. Sfârşitul imperiului habsburgic şi unirea Banatului cu România a însemnat pentru aceştia o nouă etapă de revigorare a culturii germane, după ce procesul de maghiarizare de la sfârşitul secolului XVIII a limitat cu mult manifestarea culturii șvăbești din Banat. Pentru prima dată după 1867 s-au redeschis şcolile în limba germană. Timişoara s-a reafirmat ca centru cultural al şvabilor: s-a redeschis teatrul german şi s-a înfiinţat presa în limba germană. În 1930 şvabii au reprezentat o treime din populaţia Timişoarei.

Criza economică din anii 1930 a lovit puternic industria Banatului. În consecinţă numeroşi şvabi au fost nevoiţi să emigreze în Statele Unite, Argentina sau Brazilia. Mulți au găsit în noile locații condiţii favorabile de muncă şi nu s-au mai întors niciodată în Timișoara.

După 1933, unii dintre aceștia au devenit susţinători ai Germaniei naziste, iar după 1943, tratatul dintre Germania şi România le-a permis șvabilor să lupte împreună cu trupele SS. Spre sfârşitul războiului, o parte dintre aceștia s-a opus trupelor lui Hitler.

După 23 august 1944 germanii din România au devenit peste noapte inamici potențiali, iar înaintarea armatei sovietice a determinat numeroși șvabi să se refugieze în Germania.

Din România, numeroși etnici germani au fost deportați în Uniunea Sovietică la ordinul conducerii comuniste, pentru  muncă forțată. Mulți dintre ei au murit în timpul deportării, iar celor rămași li s-au confiscat bunurile. În 1951 a urmat un val de strămutări forțate ale șvabilor bănățeni în Bărăgan. Multora dintre ei li s-a permis reîntoarcerea în Banat din 1956.

La începutul anilor 60 a avut loc un nou val de emigrare a șvabilor bănățeni. Atât sașii transilvăneni, cât și șvabii bănățeni au făcut demersuri pentru a obține aprobarea strămutării în Germania. În perioada regimului Ceaușescu, autoritățile române au ajuns la un acord cu guvernul Germaniei Federale, prin care acesta din urmă a plătit guvernului român o taxă de câteva mii de mărci germane, în funcție de vârsta și nivelul de educație al emigrantului, pentru fiecare etnic german căruia i se aproba plecarea. În cadrul acestui program peste 200.000 etnici germani (o parte dintre ei șvabi bănățeni) au părăsit România.

Personalități svăbești

Din rândul șvabilor bănățeni s-au evidențiat personalități care de-a lungul timpului au performat în diferite domenii de activitate.

Nikolaus Lenau

S-a născut în 13 august 1802,la Lenauheim, în județul Timiș, și a fost un important poet romantic austriac.

Nikolaus Lenau și-a petrecut tinerețea în Ungaria  apoi a plecat la Viena, unde a studiat, între 1822 și 1832 jurisprudența, filozofia, agronomia și medicina, dar nu s-a putut decide ce anume să profeseze. La Heidelberg, în 1831, a făcut cunostință cu poetul și profesorul Gustav Schwab, care l-a ajutat să publice primul său volum, Gedichte (Poezii). În 1832 a plecat pentru un an în America unde și-a încercat norocul ca fermier, dar s-a întors dezamăgit. Deși era deja un poet cunoscut, Lenau nu și-a găsit liniștea și a pendulat multă vreme între Stuttgart și Viena. În capital Austriei a cunoscut-o pe Sophie, sora prietenului său, căsătorită cu un demnitar de rang înalt, iar poeziile publicate de acesta în anul 1838 au arătat fățiș afecțiunea purtată de poet față de tânăra doamnă.

Nikolaus Lenau a scris în 1836 Faust, o versiune proprie a dramei, iar în anul următor, Savonarola, un poem epic legat de figura călugărului dominican Girolamo Savonarola. În 1842 a apărut Die Albigenser (Albigenzii), iar în 1844 poemul Don Juan, editat parțial după moartea sa. În același an, după un accident vascular cerebral, Nikolaus Lenau a decăzut progresiv în tulburări de personalitate, și și-a petrecut  ultimii ani într-un spital de psihiatrie și în final, la azilul din Oberdöbling, astăzi un cartier din Viena.

Nikolaus Lenau este considerat unul din cei mai importanți poeți lirici ai Austriei secolului al XIX-lea. Multe dintre poeziile sale au fost surse de inspirație pentru muzicieni, precum Robert Schumann, Fanny Mendelssohn, (sora lui Felix Mendelssohn Bartholdy), Richard Strauss și alții.

Există mai multe spitale, străzi și școli care îi poartă numele, așa cum este Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timișoara. În 1926 autoritățile române au redenumit localitatea sa natală Csatád în Lenauheim.

Johnny Weissmuller

A trait între anii 1904 și 1984 și s-a remarcat prin performanțele sale sportive dar și prin rolurile de actor pe care le-a avut în seria de filme Tarzan. S-a născut în Freidorf, astăzi cartier al Timișoarei.

Părinții săi, Petrus Weissmüller și Elisabeth Weissmüller au emigrat în SUA, împreună cu fiul lor în vârstă de șapte luni. Johnny Weissmüller a susținut ulterior că s-ar fi născut în Windber (Pennsylvania), probabil pentru a fi selectat în lotul național de natație al SUA. Copil bolnăvicios, a fost sfătuit de un medic să se apuce de înot. Așa a ajuns de cinci ori campion olimpic la înot (1924-1928), deținătorul a 67 de titluri mondiale și 52 de titluri naționale. A deținut recordurile la stilul liber la toate probele de la 100 de yarzi la jumătatea de milă și a fost primul care a înotat 100m sub un minut. A devenit celebru prin seria de filme Tarzan, ecranizări inspirate de romanele lui Edgar Rice Burroughs. Seria de filme a început la studiourile MGM, cu Tarzan the Ape Man (Tarzan omul-maimuță), în 1932.

Se povestește că în timpul revoluției cubaneze, pe când Johnny Weissmüller juca golf cu niște prieteni în Cuba, jucătorii s-au trezit înconjurați de revoluționari înarmați. Fără să-și piardă cumpătul, Weissmüller a lansat celebrul strigăt al lui Tarzan, iar soldații, recunoscându-l, au fost foarte încântați să escorteze grupul într-o zonă sigură.

Johnny Weissmüller a fost căsătorit de cinci ori.

Respectându-i-se dorința, la înmormântarea sa, coșciugul a fost coborât în groapă având ca fond sonor celebrul strigăt al lui Tarzan.

La ediția din 2012 a Jocurilor Olimpice, una dintre stațiile metroului londonez a purtat numele lui Johnny Weissmuller.

Dialectul șvăbesc din Banat s-a format din amestecul mai multor dialecte germane: bavarez, tirolez, franc, aleman, etc. De asemenea, cultura și tradițiile populare șvăbești sunt rezultatul influențelor mai multor regiuni ale Germaniei, aduse de emigranți în secolul al XVIII-lea. Dialectul  șvăbesc s-a format treptat și s-a dezvoltat permanent. El se caracterizează prin formele prescurtate ale cuvintelor și utilizarea diminutivelor.

Există o zicală pe care șvabii bănățeni o știu și care ilustrează perfect viața lor în Banat „Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea” (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot). Asta pentru că în pofida a numeroase victime și obstacole, în două-trei generații, viața lor s-a îmbunătățit și astfel s-a realizat revigorarea regiunii, iar Banatul a ajuns grânarul Imperiului Austriac, iar capitala sa, Timișoara, a devenit centrul cultural al șvabilor bănățeni.