S-a născut în data de 25 octombrie 1921 în Castelul Foișor de la Sinaia și a fost botezat în rit ortodox după numele voievodului Mihai Viteazul. La numai șase ani vorbea limbile română și engleză, conducea o mașinuță, călărea un ponei și studia pianul și șahul. De la această vârstă fragedă a fost aruncat în tumultul istoriei, după ce tatăl său, Carol al II-lea a renunțat la tron pentru a treia oară ( 1927 – 1930 ).
A fost detronat după revenirea din exil părintelui său și a primit titlul simbolic de Mare Voievod de Alba-Iulia. A urmat cursurile unei școli particulare stricte, cu sediul la Palatul Regal și a început instrucția militară. La numai 16 ani a fost ridicat la gradul de sublocotenent al Batalionului I de Vânători de munte și a depus jurământul de credință față de Rege. De asemenea, trebuie menționat faptul că Mihai I a fost cel mai tânăr mareșal al Armatei române.
A fost ținut departe de tumultul vieții politice, dar a asistat neputincios la evenimentele zbuciumate din România interbelică, marcate de ascensiunea mișcărilor extremiste care au culminat cu asasinate politice, schimbarea Constituției, interzicerea tuturor partidelor și dictatura carlistă.
În 1937 și 1938 a participat la mai multe întâlniri înalte la nivel european, iar doi ani mai târziu a rămas la cârma țării și și-a asumat un rol care avea să-i asigure un loc important în istoria României.
Pactul Ribentrop-Molotov din 23 august 1939 şi Dictatul de la Viena, din 30 august 1940 au grăbit sfârşitul domniei controversate a lui Carol al II-lea. Obligat să părăsească ţara la 6 septembrie 1940, Carol a lăsat în mâinile fiului său destinele unei Românii ciuntite de provinciile istorice, Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
Criza regimului „carlist” s-a încheiat prin formarea guvernului Ion Antonescu – Horia Sima. Antonescu și-a preluat puteri dictatoriale în cadrul Statului Național-Legionar în care el s-a autonumit „Conducător” (din germană Führer) și Horia Sima a fost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru secretar de stat.
România s-a aliat oficial cu Puterile Axei în octombrie 1940 și – sub pretextul de a recupra teritoriile amputate – a intrat în iunie 1941 în război de partea acestora împotriva URSS. După redobândirea teritoriilor, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru. Mai mulți dușmani politici ai regimului au fost exterminați, la fel și sute de mii de evrei și rromi. După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, Frontul de Est a fost stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.
În ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu a dat instrucțiuni să se solicite Regelui o audiență, la ora 16. În discuția ce a urmat, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer” dat dictatorului german, că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!” pentru a chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu.
După ieșirea României din alianța cu Germania nazistă și arestarea mareșalului Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, conducerea guvernului a fost preluată de generalul Constantin Sănătescu. Intrarea trupelor sovietice în București a fost inevitabilă și în scurt timp a devenit clar că autoritățile ruse susțineau partidul comunist roman.
Într-una din intervențiile sale la postul național de televiziune, istoricul Adrian Cioroianu a descris perioada respectivă astfel:
”Pe 6 martie 1945, în urma unor acerbe presiuni sovietice, Regele Mihai l-a numit prim-ministru pe Petru Groza. Totuși, în lunile următoare, guvernele american și englez au întârziat să recunoască executivul de la București. Acestea spuneau că guvernul pro-comunist al lui Petru Groza nu este unul reprezentativ pentru țara noastră. În aceste condiții, după mijlocul lunii august a anului 1945, Regele Mihai i-a cerut lui Petru Groza să își depună demisia, dar spre surpriza tuturor, acesta din urmă a refuzat. Primind asigurările Moscovei, Groza era convins că este susținut de sovietici. Peste câteva zile, regele a refuzat la rându-i să participe la manifestați din 23 august, când se împlinea un an de la răsturnarea regimului Ion Antonescu. Refuzul premierului Petru Groza de a demisiona a reprezentat o premieră nefastă în istoria constituțională a României. Potrivit legii fundamentale în vigoare atunci, regele era cel care numea sau destituia prim-miniștrii. Dar la sfatul ocupantului sovietic și în disprețul Constituției României, Petru Groza a tras concluzia că Stalin este mai puternic decât Regele Mihai”.
Lunile următoare, în care regele a refuzat semnarea oricărui act emis de Guvern au rămas cunoscute în istorie sub numele de Greva Regală. Decretele și legile erau nule, iar în luna ianuarie a anului 1946, la presiunile englezilor și americanilor, rușii au cedat parțial. Din opoziție au fost primiți în guvern liberalul Mihail Romiceanu și țărănistul Emil Hațieganu, iar Regele Mihai a fost obligat să reia coabitarea cu executivul comunist.
La 30 decembrie 1947, Mihai I a fost forţat să semneze actul de abdicare. După Revoluția română din 1989, regimurile conduse de Ion Iliescu și Petre Roman au împiedicat revenirea în țară a Familiei Regale a României, în ciuda solicitărilor Regelui, cu excepția unei vizite de două zile din primăvara anului 1992 (care a făcut, după estimările oficiale, ca aproximativ un milion de oameni să iasă pe străzi, în întâmpinarea monarhului). Alte încercări ale acestuia de a face vizite în țară, cum a fost cea din preajma Crăciunului anului 1990, s-au soldat cu expulzarea la frontieră, sub pază armată.
Revenirea definitivă în țară a Familiei Regale s-a făcut în 1997, când guvernul Victor Ciorbea a anulat hotărârile guvernului Petru Groza prin care Regelui Mihai i se retrăgeau „cetățenia și naționalitatea române”. Printr-un mesaj dat publicității la 1 martie 2016, Regele a anunțat retragerea sa din toate activitățile publice, transferând explicit aceste sarcini Principesei Margareta.
În final, vă aduc în atenție un fragment din ultimul discurs rostit de Regele Mihai în Parlamentul României, care ar trebui să ne facă pe toți să înțelegem cum trebuie să ne raportăm la România zilelor noastre:
”Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!” – Regele Mihai al României – 25 octombrie 2011.
