Iulie 2003. Vară. Cald. Smintiți cum eram am zis să organizăm a 13-a ediție a Trofeului „Kogaion” prin Cheile Crivadiei, județul Hunedoara. Zisul ca zisul, problema a fost cu făcutul. Am început organizarea. Radu nu putea, Clau nici atât, Călin nu avea chef că nu-l lăsa Jana, iar Relu și Nelu lucrau, că ei îs oameni harnici.

Așa că am ajuns la o înțelegere amiabilă doar cu Ionuț și Alin. Întâlnirea urma să aibă loc sâmbăta dimineața la ora 08.00 în fața non-stopului de lângă stadionul „Dacia” din Orăștie. Așa am și făcut. De mine și de Alin vorbesc, că am ajuns mai repede și am mers la făcut niște cumpărături în Piața „La Greu” (cu accent pe penultima vocală finală). În timp ce noi negociam la sânge cu Vali pentru un kilogram de roșii, patru castraveți, o căpățână de usturoi și niște ardei, Ionuț aștepta liniștit în față la non-stop, care era închis.

Ghinionul lui a fost că stătea așa… cu ochii-n zare… și l-o văzut pe Mihai C. L-o salutat și o intrat în vorbă cu el. Mihai C. i-o spus că, sigur, noi plecaserăm de mult spre Cheile Crivadiei. Ionuț s-o panicat, s-o avântat pe bicicleta încărcată cu bagaje și, pedalând vertiginos, o dat să ne ajungă din urmă. Nu a reușit, pentru că noi eram deja în urma lui! O urcat Hula Turdașului, a luat-o la stânga spre Mărtinești și s-o oprit la un podeț ce duce spre Turmaș. Dacă făcea dreapta ajungea la Turdaș. Ambele denumiri se citesc cu accent pe ultimele silabe.

Pe podeț l-o cuprins disperarea. Așa că a intrat în vorbă cu niște săteni și i-a întrebat dacă respectivii nu au văzut oameni ca el (nu la fel de frumoși, dar cu biciclete și bagaje), trecând pe acolo. Răspunsul fiind negativ, Ionuț a întors ghidonul și a pornit înapoi spre casă. Ajunge iar pe Drumul Național 7 și numai ce trece un TIR pe lângă el. Ionuț avea o șapcă verde, de camuflaj, dar nu o cumpărase cu dotări suplimentare. Așa că TIR-ul i-a tras o mamă de curent de i-a aruncat șapca verde în șanț. După spusele lui, a trebuit să se întoarcă cel puțin două sute de metri ca să-și recupereze acoperământul țestei.

În tot acest timp, eu cu Alin, după ce am așteptat vreo douăzeci de minute în fața non-stopului închis, am purces la drum. Pentru că doream să fiu solidar cu Ionuț, în urmă cu câteva zile îmi cumpărasem și eu o pălărie de paie, ca să nu mă bată soarele în cap. Eu am fost mai șmecher, că pălăria mea avea un șnur care mă strângea de gât când trecea un TIR pe lângă mine. Era un fel de mini-parapantă care mai-mai să mă ducă în șanțul de pe marginea drumului. La mijlocul Hulei Turdașului numai ce-l zăresc pe Ionuț fugind după pălăria lui. Am oprit cu greu bestiile nărăvașe de biciclete și l-am întrebat, sincer: „Ce faci, Ioane?”… Că noi trebuia să mergem în direcția din care se întorcea el.

Ne-a explicat, am trecut peste momentul extrem de ciudat și am plecat spre Cheile Crivadiei. N-am ajuns din prima că ne-am oprit după vreo 40 de kilometri pe Dealul Hațegului, la Restaurantul „Zimbrul”. Lângă Rezervația de zimbri de la Slivuț. Rupți de foame am cerut fiecare cel puțin trei mititei. Tanti s-a conformat și a venit în maximum 45 de minute cu ei. Doar că nu erau făcuți pe grătar ci într-o tigaie cu ulei. Cam grețoși, că Alin și Ionuț tot strâmbau din nas. Le-am spus franc: „Lasă-i dracului de mici, că bem fiecare câte-o bere Hațegana”, ne trece greața și gata… coborâm spre Hațeg.

Am ajuns în Hațeg și pe Ionuț l-au apucat poveștile. Pe vremea aia, în 2003, nu exista șoseaua de centură, așa că am luat-o prin centrul orașului, și el (de Ionuț zic, nu de Hațeg) s-o apucat să ne arate spitalul unde a făcut el practică pe post de asistent medical, să ne dea indicii despre fabrica de bere Hațegana, să ne facă ghidaj la tot felul de clădiri pe lângă care treceam. L-am lăsat să zică, că dacă mă dădeam jos să-l bat nu-l mai prindeam. Mai ales că o venit o furtună de nu ne mai ardea de ceartă. Trecuserăm de Galați când potopul a fost peste noi. Am ajuns în Pui și ne-am adăpostit sub streașina unei crâșme. Am comandat câte o sticlă de Pepsi fiecare. Ghinion. Ploaia, ploua. Noi eram amărâți, vai de capul nostru… De mine și de Alin zic, că Ionuț o deschis o sticlă de Pepsi și, culmea, a câștigat un tricou. Bine, premiul cel mare era un cal de rasă care trebuia adus din America dacă adunai toate abțibildurile cu fotbaliștii Naționalei. Ionuț, nefiind colecționar, a donat tricoul unui copil care avea fotografii cu toți fotbaliștii Naționalei României.

În timp ce ne beam noi Pepsi-ul, numai ce văd la avizierul comunei Pui un afiș. Afișul era pus de Poliție care căuta nu mai știu ce răufăcător care făcuse nu mai știu ce. Nu contează. Ideea e că răufăcătorul semăna leit cu Ionuț!!! Când a realizat asta, Ionuț s-a panicat și a zis: „Să fugim!!! Că ăștia mă arestează!!!”. Ne-am urcat pe biciclete și am țâșnit la deal spre Crivadia…