Ce am uitat eu să vă spun despre satul Pui, ăla în care ajungi după ce treci de satul Galați din comuna Pui, județul Hunedoara, este faptul că noi plecaserăm la drum cu niște indicații foarte precise (ca să nu zic de-a dreptul amenințătoare!!!) de la Dănuț. Să nu cumva să-i pierdem cartea cu harta munților Șureanu, apărută în 1986 la editura Sport-Turism în colecția Munții noștri (numărul 36) și scrisă de Valer Trufaș…

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

…Cum v-am spus, din Pui am pedalat la deal de ne-or ieșit ochii din cap ca să-l facem scăpat pe Ionuț. Bine, Ionuț nu avea nici o vină în afară de faptul că purta un soi de cioc pe bărbie și semăna cu banditul căutat de Poliția Română. Trecem noi prin Livadia, Baru și Crivadia ca să ajungem să campăm undeva cât mai aproape de Cheile Crivadiei. Ploaia trecuse, dar umezeala nu! Că furtuna făcuse ceva pe iarbă, pământ și asfalt, pe noi și pe biciclete. Am trecut de celebrul viaduct și ne-am oprit pe marginea drumului, la o intersecție a DN 66 cu un drum care urca spre o poiană.

Habar nu aveam unde suntem, așa că am dat să scoatem harta. Harta din cartea primită sub jurământ solemn de la Dănuț. Momentul ar fi putut fi imortalizat de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine: toți trei întindeam deștele după carte și hartă dar nimeni nu le avea! Lumina cerească s-a pogorât asupra noastră și ne-am dat seama de catastrofă: uitaserăm cartea și harta la crâșma din Pui. Comuna Pui. Să tot fie vreo 15 kilometri. Alin și-a dat jos bagajele, s-a suit doar el pe bicicletă, pregătit fiind să o ia la vale să recupereze comorile pierdute. Eu am încercat să-l calmez, argumentând că suntem în România și nu mai găsește el cartea în veci. Alin nu m-a ascultat și bine a făcut, căci ajungând în Pui, pe terasa respectivă nu era nimeni și a găsit ceea ce ne doream tustrei din toate sufletele noastre: cartea Munții Șureanu, cu harta aferentă, scrisă de Valer Trufaș și publicată în 1986…

Până o dat Alin o fugă de 30 de kilometri (15 dus-coborâre, 15 întors-urcare), eu l-am abandonat pe Ionuț. Nu de tot, în sensul că l-am lăsat lângă biciclete și bagaje. Căci curajos fiind de felul meu am plecat singur pe drum să găsesc loc de campare. N-am mers mult că numai ce am zărit un om sprijinit într-o boată. Un fel de par luat dintr-un copac, arbore, pom… ce-o fi fost. Boata nu era pentru mine, ci să păzească trei vaci să nu iasă în drum și să le calce mașinile. Am ajuns cu teamă la el, am dat, cum se cuvine, „sara bună”, m-am prezentat oficial și am crezut că pică cerul asupra mea!!! Pe om îl chema Botă și avea 65 de ani deși nu-i dădeai 50. Era pensionar de mult, că lucrase la mină.

Din vorbă în vorbă, îl întreb sfios dacă putem pune și noi corturile la el pe tarla. Omul, fericit, zice că da. Eu (și mai fericit) alerg în grabă spre Ionuț să-i duc vestea cea bună. Ăsta… nimic! Nici urmă de bucurie pe fața lui! Parcă era constipat. Se uita încruntat la mine. „Ioane, ce ai?”, l-am întrebat eu. „Îl aștept pe Alin”, îmi răspunde el. Așa că, neavând de ales, am cărat singur bagajele până în poiana unde urma să dormim.

La un moment dat vine și Alin. Obosit, dar fericit! Cartea și harta erau în siguranță. Dăm să stăm la povești dar iarba era udă, focul pe care eu personal l-am amenajat nu prea făcea lumină și căldură, ci doar fum… începuse să se întunece… plus că mă pișcase o gânganie exact deasupra buricului. Și mă tot scărpinam. Am zis că e vreun păianjen, dar cred că a fost o căpușă mică, mititică. Că vreo cinci ani m-am tot scărpinat deasupra buricului. Așa că ne-am băgat la somn. Am dormit neîntorși…

Dimineața a fost superbă!!! Soare, rouă, fluturi (în peisaj, că de ăia din stomac nu vorbesc)… M-am scărpinat un pic în cap. Apoi am pus de-o cafea la primus. Și am început să citesc Mustangul negru de Karl May. Bine, am continuat să citesc, că mai citisem niște pagini înainte. Iese și Ionuț din cort la un moment dat, după ce eu cu Alin terminaserăm cafeaua. Și și-o făcut el alta. Eu citeam. Ionuț se uita la mine cum citesc și la Alin care privea cerul. Dar nu o rezistat mult să ne privească că s-o pus pe povestit. Și-mi tot zicea mie, care eram concentrat pe personajul Old Shatterhand, cum pipa ăla (de Old Shatterhand vorbesc) țigări făcute din frunze de cireș și macerate sub șaua calului pe care îl călărea. Eu pipam și citeam. Ionuț vorbea. Alin… la un moment dat… s-a enervat. Și numai ce strigă la mine cu glas tunător să las cartea la o parte și să-i dau o țigare la Ionuț! Că, cică, Ionuț asta încerca să-mi transmită! M-am conformat. Ionuț o pipat și o fost fericit.

Apoi am mâncat și am plecat să traversăm Cheile Crivadiei din aval spre amonte…

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.