Nici nu vreau să-mi închipui cum arăta Ziua Națională pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Bănuiesc că o aniversam tot ca acum, doar că era mai frig, fiind pe 24 ianuarie, adică în plin Gerar, la aproape trei săptămâni după „gerul Bobotezii”. Nu cred că se dădea participanților la eveniment fasole cu cârnați, vin fiert sau mici cu muștar. Fasole, cârnați și vin fiert aveam și cu mult timp înainte. Micii, sau mititeii, se pare că au apărut oficial în România abia la începutul secolului XX, la hanul Caru cu bere din București.
Lucrurile s-au schimbat după ce a venit Carol I la cârma Principatelor Române. Ziua Națională a devenit 10 mai, dată ce are mai multe semnificații: recunoașterea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca principe al României de azi în 1866 (el intrase în țară pe data de 8 mai); votarea, în 1877, de către Senat a Declarației de Independență față de Imperiul Otoman, citită cu o zi înainte de către Mihail Kogălniceanu (ministru renumit în mai multe guverne și șeful revistei Dacia Literară sau ideolog al Revoluției de la 1848, prin manifestul Dorințele partidei naționale din Moldova); votul dat de către Parlament, la 10 mai 1881, privind transformarea din principat în regat și aprobarea titulaturii de Rege al României pentru Principele Carol. Devenit Regele Carol I. Și mai sunt și altele.
După instaurarea regimului comunist, Ziua Națională a fost declarată 23 August. Actul din acea zi a anului 1944 a devenit emblematică pentru multe decenii. Abia după 1989 decidenții politici au aprobat ca Ziua Națională să fie 1 Decembrie. Inițial s-a propus 16 decembrie, ca o recunoaștere a jertfelor din timpul evenimentelor Revoluției. Ce s-a întâmplat în acele zile, și de ce, urmează să aflăm în deceniile următoare.
