Transilvania mea | Concurs la Crivadia. O altă căutare

Data:

Eu nu zic că le știu pe toate, dar uneori astrele îmi surâd și ajung un fel de guru al grupului cu care mă înhăitez. Bine, acum, când vorbesc de evenimente petrecute în timpuri preistorice, mă mai ajută și fotografiile. Dar no, nu prea mult că filmele foto erau scumpe și aveau cel mult 36 de poziții. Așa că făceam poze când chiar simțeam nevoia să mă odihnesc că nu mă puteam ține, de când răsărea soarele până la venirea nopții, după niște spiriduși gen Nelu sau Alin. Călin era mai de-al meu, mai molcom.

După ce am reușit într-un final să străbatem Cheile Crivadiei de jos în sus și de sus în jos, ajungând cu bine pe terasă la Miorița, în Orăștie, mi-am dat seama că de fapt nu dibuiserăm tot traseul: mai aveam de făcut culmea pe care urma să urcăm ca să putem coborî. Culmea, tocmai Ionuț n-o venit în următoarea aventură de recunoaștere. Din singura poză document deținută de mine reiese că ne-am încumetat la asemenea faptă doar eu (evident!), Alin, Nelu și Călin. Bine, a fost și Jana, că trebuia cineva să-i care rucsacul lui Călin. Nelu zice că el nu-și mai amintește nimic, deși am fost cu mașina lui și în poză pare că tocmai spărgea o ceapă roșie s-o mâncăm cu slănină, roșii, castraveți… ce-o mai fi fost. Bănuiesc că aveam și pită.

Dar să nu anticipez! După ce am plecat sâmbată dimineața din Orăștie și am trecut prin Hațeg, nici nu ne-am mai oprit în Pui, că aveam frisoane de la experiența de data trecută. Ne-am dus direct în grădina lui Nea Boată și ne-am pus pe înnoptat. Era pe la amiază, zic eu. Am campat cum se cuvine. Eu cu Alin într-un cort, Nelu în altul. Ambele amplasate ireproșabil!. Numai Călin, mai ciudos din fire și să se răzbune că l-o cicălit Jana tot drumul, și-o amplasat hardughia în pantă, de toată noaptea or dat să sfărâme fermoarul de la intrarea în cort. Eu n-am zis nimic, că doar știți că-s băiat finuț. Am mâncat ceva făcut la primus și apoi ne-am pus la povești…

…Bineee, nu numai la povești… că aveam și ceva bere la noi. Așa că, la un moment dat, într-o sclipire de melancolie, numai ce mă pune necuratul să-mi amintesc de armată. Offf, le-am spus, cât am suferit eu, la arma Jandarmerie fiind, cum umblam eu cu ortacii mei pe dealuri și trăgeam cu pistoletul din dotare pe lângă toate țintele; cum aruncam cu grenadele și ținteam cu pușca cu lunetă… etc. Pe Alin l-a apucat pe loc invidia! Și m-o bășcălit de nu m-am văzut.

Cică ce? Ce am făcut eu se numește armată??? El a făcut armată, că a fost la tanchiști. Și s-o pus pe vorbit mai ceva ca un purtător de cuvânt la o instituție de stat. Ne-o zis cum intrau de-a valma în tancuri. Cum și-o zdrelit degetele când închidea capacul ăla de deasupra. Cum navigau pe câmpuri cu șenilatele. Cum striga în disperare la colegii de tanc: „Baaagăăă PAUUU!!!”. Nici azi nu știu ce înseamnă „Baaagăăă PAUUU!!!”. Dar sufletul pus de Alin în descrierea „PAU”-ului este de nedescris. Prin urmare am adormit fericiți.

Dimineața, după cafea, am plecat să găsim celebrul traseu de pe culme. Care trecea razant oarecum pe lângă Peștera Tecuri. Pentru cine nu știe, Peștera Tecuri este una dintre cele mai celebre din țară, fiind rezervație naturală aflată în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, mai exact, în comuna Baru, din judeţul Hunedoara. Cei care doresc informații suplimentare pot lectura cărți precum Enciclopedia geografică a României (vol. 3, București, 1998, p. 256): „TECURI, peșteră situată în extremitatea de SE a Munților Sebeș, pe versantul stâng al văii Streiului, la 926 m altitudine, în arealul satului Petros, comuna Baru, județul Hunedoara. Lungime: 485 m”. Etc.

Noi nu ne-am băgat în grotă ci am ținut culmea. Turnul de la Crivadia se vedea superb. Am trecut pe lângă o stână cu vreo trei flocoșenii furioase, gen ciobănești carpatini, apoi am ajuns la drumul cel bun și lângă o casă, a cărei proprietari s-au oferit să ne dea găzduire pentru trei nopți și patru zile, pe perioada concursului. Bănuiesc că ne-am mai oprit să mâncăm niște mici și să bem o bere undeva de-a lungul drumului. Așa, mai pe fugă, că venea concursul!

Distribuie știrea:

Stiri recente

Alte articole asemănătoare
Related

Transilvania mea | Turul Centenarului. Partea I. Din Deva la Timișoara

Habar nu aveam de turul respectiv. Cum stăteam eu liniștit pe canapea, după Revelion, numai ce primesc un mail de la Bamse. Era 4 ianuarie 2018, iar mail-ul era ceva de genul: băăă nu mergem și noi? Bine, Bamse o fost mai finuț și nu m-o luat cu Băăă!. Mi-o zis „Ciao, Dani!”.

Transilvania mea | Prin Apuseni. O seară la Tarnița

După o curbă, numai ce zărim în zare o mașină de teren în fața unei porți din fața unei case. Îl abandonez pe Ovidiu lângă bagaje și îmi fac curaj să intru în curtea omului. Pustiu ca-n Sahara, doar că era mai frig