De la Revoluția din Decembrie ’89 au trecut 32 de ani. Pentru familiile victimelor parcă a fost ieri, pentru instituțiile de forță ale statului comunist care au înnăbușit acțiunile protestatarilor, nu s-a întâmplat niciodată. Dar în Timișoara s-a murit pentru că locuitorii orașului nu au mai suportat dictatura și nici condițiile în care trăiau. Foame, frig, frică, teroare, umilință, libertate încălcată, pentru cei mai mulți dintre români asta a însemnat comunismul instalat nelegitim, care vreme de 45 de ani a pus stăpânire pe țara noastră. Chiar dacă au fost intervale de timp în care aparent, oamenii aveau ce le trebuie în plan social, faptul că drepturile fundamentale erau încălcate a stârnit nemulțumirea majorității.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Anul 1989 a însemnat în plan international  prăbușirea blocului comunist, iar până în luna decembrie, în mai multe țări, dictatura căzuse deja. În luna noiembrie, cu ocazia Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român, mulți se așteptau ca Nicolae Ceaușescu să renunțe la politica dictatorială, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Măsurile luate în România nu erau nici pe placul lui Mihail Gorbaciov, dar a avut Uniunea Sovietică vreun rol în cele întâmplate în Decembrie ’89 și dacă da, care a fost acesta?

Potrivit unor istorici, era imposibil ca în blocul comunist să se întâmple ceva fără implicarea, mai mare sau mai mică, a URSS.

E de la sine înțeles că Moscova nu a dirijat toate detaliile schimbărilor din Est; mai bine spus, schimbările care s-au produs au scăpat de sub control, iar consecințele au fost imprevizibile. Chiar Uniunea Sovietică a dispărut la doi ani după Nicolae Ceaușescu, deși Mihail Gorbaciov nu și-a dorit acest lucru. Întrebarea dacă spionajul sovietic sau al altor țări a fost implicat în Revoluția Română este o întrebare copilărească, pentru că logica istorică ne spune că orice aparat de spionaj nu poate sta pasiv atunci când într-o țară din apropiere se petrec lucruri importante. În fine, să nu uităm că în 1989 România era încă membră a Tratatului de la Varșovia, deci Moscova nu putea fi indiferentă față de situația de la București”, a spus istoricul Adrian Cioroianu, în cadrul emisiunii ”5 minute de istorie”, difuzată de TVR.

Nu trebuie uitat însă faptul că în decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu era un lider politic izolat, privit cu suspiciune de Mihail Gorbaciov dar și de cancelariile vest – europene. Chiar daca în toamna acelui an puteau fi forțe externe interesate de îndepărtarea lui Ceaușescu, acest lucru nu se putea întâmpla dacă în interiorul țării nu ar fi existat un cadru favorabil schimbării. Ceaușeascu a fost în primul rând disprețuit de români, iar rolul timișorenilor în cele petrecute atunci a fost unul cât se poate de clar. Dacă bănățenii l-ar fi stimat pe conducătorul de atunci al țării, nu ar fi reacționat atunci când s-a decis mutarea pastorului Laszlo Tokes. Dar ce s-a întâmplat la Timișoara?

13 – 15 decembrie

În fața Bisericii Reformate din Timișoara s-au adunat credincioși încă din zilele de 13 și 14 decembrie. Ei protestau împotriva deciziei de evacuare a pastorului Tokes Laszlo, cel care a criticat în mai multe rânduri la Radio Europa Liberă, regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, și mutarea acestuia într-o localitate din județul Sălaj. Dacă la început s-au aflat în stradă membri ai comunității reformate din Timișoara, începând cu ziua de vineri, 15 decembrie, din ce în ce mai mulți timișoreni de toate vârstele și confesiunile religioase s-au adunat în fața bisericii din Piața Maria, protestând pașnic. Pastorul Tokeș a încercat să tempereze mulțimea și a îndemnat la cumpătare. Zona era împânzită de ofițeri de securitate îmbrăcați în civil. Istoricul Florin Medeleț consemna într-o cronică a revoluției din Timișoara, că reprezentanții Ministerului de Interne au înregistrat demonstrațiile celor ieșiți în stradă. Punctul de vedere oficial al autorităților comuniste era acela că problema preotului Tokeș nu este de competența statului roman, ci este o problemă bisericească, internă și judecătorească.  15 decembrie 1989 a fost ziua în care timișorenii, conștienți poate pentru prima data de puterea lor, au fost solidary și au declanșat începutul sfârșitului. La început timid, apoi din ce în ce mai apăsat și-au strigat nemulțumirile, sătui de atâta umilință: ”Libertate, libertate”!

16 decembrie

Odată cu apropierea termenului limită de evacuare a lui Tokeș, autoritățile au încercat să împrăștie mulțimea ce devenea din ce în ce mai compactă în Piața Maria. În jurul prânzului, primarul de atunci, Petru Moț, a venit în casa pastorului și l-a asigurat că nu va fi evacuate. Cei doi au ieșit împreună la fereastra apartamentului parohial, încercând să liniștească mulțimea. Însă oamenii nu au avut încredere în vorbe și au cerut asigurări scrise, care evident, nu le-au fost date. Mulțimea a rămas pe loc, depășind barierele lingvistice, etnice și religioase, iar țelul ei era acela al tuturor oamenilor din România. Timișorenii au devenit astfel exponenții dorințelor întregului popor. În jurul orei 17, un grup de aproximativ patru sute de demonstranți au blocat două tramvaie în stația din Piața Maria. Câțiva dintre ei s-au urcat pe tramvaie, printre aceștia aflându-se și poetul Ion Monoran și Dan Zăgănescu. Primul dintre aceștia avea să moară în condiții suspecte patru ani mai târziu. Scandările s-au intensificat: ”Fără violență”, ”Libertate”, ”Jos Ceaușescu”, iar trupele de ordine masate în piață și-au făcut cu prisosință datoria.

Revolta începută în Piața Maria s-a întins în tot orașul, iar timișorenii au început să se organizeze. La AEM, muncitorii au ieșit în curtea fabricii și au forțat porțile, dornici să se alăture demonstranților. Din dreptul Podului Michelangelo se auzeau scandările studenților din complex: ”Jos Ceaușescu”, ”Vrem România liberă” și ”Vrem democrație”. Militarii, fără însemne de armă, împânziseră orașul, iar mulțimea adunată în preajma Spitalului Militar încerca să ajungă în Piața Operei. Lângă Hotel Timișoara oamenii au fost bătuți cu sălbăticie de milițieni și mulți dintre ei, arestați. În fața Județenei de Partid  ( sediul de astăzi al Prefecturii și al Consiliului Județean ), demonstranții au spart geamurile de la parter, au rupt steagul partidului communist și au decupat stema de pe tricolor. A fost spartă vitrina Librăriei Facla și operele familiei Ceaușescu, incendiate. Furia cuprinsese întregul oraș. Sătui de umilințe, oamenii erau de neoprit, în ciuda faptului că au fost atacați cu brutalitate, maltratați și arestați. Dar grozăvia avea să înceapă în ziua următoare.

17 decembrie

În dimineața de Duminică, 17 decembrie, Timișoara arăta ca un oraș asediat și devastat. Se înlocuiau geamurile și vitrinele sparte din mai multe cartiere ale orașului. Alarmați și îngrijorați timișorenii colindau străzile orașului, ocolind barajele armate și comentând situația, aparent fără ieșire. Erau la fel de hotărâți ca în ziua precedent, drept pentru care au reînceput scandările.

17 decembrie a fost ziua în care Nicolae Ceaușescu a transmis ordinul ”Radu cel Frumos” – care indica armatei dotarea cu armament și muniție de război. Dispozițiile erau recepționate la Timișoara de trei persoane: Ion Coman pe linie de partid, Ștefan Gușă răspunzător de armată și Constantin Nuță, coordonatorul forțelor de militia. Timișoara a devenit un adevărat infern; s-au dat lupte între demonstranți și forțele de represiune în mai multe puncte ale orașului: Piața Maria, Județeana de Partid, Piața Libertății, Piața Operei, Băile Neptun, Calea Girocului și Calea Buziașului. Au fost incendiate mașini, tancuri, magazine; s-a tras în plin…deci în Timișoara se murea! În jurul orei14, aproximativ 20 de mii de manifestanți s-au îndreptat spre județeana de partid pentru a-și face cunoscute revendicările. Prim secretarul PCR, Radu Bălan și secretarul CC al PCR, Ilie Matei, au refuzat dialogul, iar forțele Ministerului de Interne au intervenit cu tunurile de apă. În replica, demonstranții au intrat în clădire și au incendiat portretele Ceaușestilor. Timișorenii au trait îngroziți scene dramatice, străzile orașului fiind stropite cu sânge. Intervenția dură a armatei a provocat numeroși morți și răniți la Operă, Catedrală, Calea Lipovei, Calea Girocului, Podul Decebal, Piața 700, dar și în alte locuri din oraș. Au decedat demonstanți din stradă dar și persoane care nu au participat la proteste, asasinați sistematic în case, blocuri și instituții. Majoritatea morților Timișoarei a fost rezultatul unor ochitori profesioniști, dar sfârșitul era înca departe.

18 decembrie

A fost ziua în care puterea comunistă și-a jucat cartea, încercând să readucă lucrurile pe făgașul normal. După o zi și o noapte pline de violență, timișorenii s-au trezit într-un oraș ocupat de trupe opresoare. Oamenii își cereau morții, răniții și arestații; cu toții aveau o singură dorință: libertatea. Luni dimineața, din ordinul generalului Constantin Nuță s-au constituit în oraș opt dispozitive de luptă, conduse de acesta împreună cu generalul Velicu Mihalea. A fost dat ordin de reprimare a demonstranților, milițienii având ordin să tragă fără somație până la împrăștierea acestora. S-a tras în pli, cu armament de război, s-a tras asupra ferestrelor, balcoanelor și în scările blocurilor. Luni după ora 14, grupul manifestanților din centrul orașului era din ce în ce mai mare. În jurul orei 16, pe treptele Catedralei s-a adunat un grup de circa treizeci de copii cu lumânări în mână, căruia i s-au alăturat mai mulți tineri. Erau în jur de o mie de oameni care strigau ”Jos Ceaușescu”, atunci când asupra lor s-a deschis focul. Unii martori susțin că gloanțele au fost trase dintr-un transportor blindat, alții că s-ar fi tras dintr-un Aro. Operațiunea din fața Catedralei, unde era amplasat dispozitivul D1, a fost coordonată de generalul Ion Coman. Acesta a fost văzut de unii martori pe un transportor blindat, cu arma în mână și ordonând soldaților care trăgeau în aer să țintească în plin, amenințându-i cu tribunalul militar. Pentru noi, jertfa copiilor de pe treptele Catedralei va rămâne un memento al speranței care nu va muri niciodată.

Aparent, autoritățile liniștiseră orașul. În toate întreprinderile, organizațiile PCR au convocat adunări împotriva celor au participat la demonstrațiile de stradă din ziua precedentă. Ziua de 18 decembrie a confirmat afirmația revoluționarului Claudiu Iordache, care în plină prelucrare a celor de la partid, a avut tăria să spună că în stradă nu sunt huligani, ci poporul roman. Putem spune că ziua de 18 decembrie a fost ziua în care muncitorii de la Electromotor, Elba și cei de pe platform industrial din Calea Buziașului au plănuit greva generală.

19 decembrie

Intervenția dură a forțelor de ordine din zilele precedente a provocat numeroși morți și răniți la Operă, Catedrală, în Calea Girocului, Lipovei, Podul Decebal, Piața 700, dar și în alte locuri din oraș. Spitalele erau pline de moți și răniți. Așa se face că autoritățile comuniste aveau o nouă problemă: trebuiau să scape de cadavrele care puteau furniza probe. Înștiințată telefonic de numărul mare de morți de la Timișoara, Elena Ceaușescu i-a ordonat ministrului de interne Tudor Postelnicu să sustragă cadavrele de la morga Spitalului Județean. În noaptea de 18 spre 19 decembrie, acestea au fost transportate cu un autovehicul frigorific de mare tonaj la crematoriul Cenușa de lângă București, unde au fost arse. Rămășițele celor 43 de revolutionari au fost aruncate într-o gură de canal de la Popești-Leordeni. În 19 decembrie, pe străzile Timișoarei s-a tras sporadic în manifestanți, iar postul de radio Europa Liberă a difuzat înregistrări cu scandările revoluționarilor: ”Azi în Timișoara, mâine în toată țara”. În aceeași zi au fost și două încercări de difersiune mediatică ( fake news ), având ca autori persoane neidentificate, care semnalau existența la Timișoara a unor ”gropi comune” și a 4632 de morți. După două zile de moarte pe străzile orașului, rezistența nu a încetat, iar muncitorii erau hotărâți să declanșeze greva generală. Avea să se întâmple a doua zi.

20 – 22 decembrie

Miercuri, 20 decembrie, în fabricile timișorene nimeni nu mai lucra; tot orașul s-a revărsat pe străzi. Cu speranța că îi vor opri pe oameni să iasă în stradă, activiștii de partid promiteau prime de merit fruntașilor în producție. Nimeni nu le-a dat însă ascultare. Încet-încet, marea de oameni de pe străzi s-a adunat în centrul orașului. În jurul orei 12, în Piața Operei s-au strâns zeci de mii de oameni, veniți de pe toate platformele industriale ale urbei. Trupele de securitate, militia și armata și-au retras în unități dispozitivele, în vreme ce reprezentanții demonstranților au urcat în balconul operei. Odată cu deschiderea acestuia, revoluționarii Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Ion Savu, Petru Boroșoiu și alții s-au adresat mulțimii, realizând o primă coordonare a mișcării populare și făcând cunoscute ideile  Frontului Democrat Român. S-au citit revendicările mulțimii, așa cum au fost ele scandate zile întregi pe străzile orașului și devenite puncte ale proclamației FDR. Din 20 și până în 22 decembrie, adunarea populară din Piața Operei a durat continuu: s-au scandat lozinci, s-au spus rugăciuni, s-au recitat poezii. Lumea a ascultat cu sufletul la gură discursul lui Ceaușescu, în care manifestanții au fost numiți bandă de huligani și de fasciști. A fost huiduit de revoluționarii hotărâți să sfideze dictatura comunistă. Muncitori din mai multe orașe din Oltenia au fost trimiși la Timișoara pentru a înnăbuși mișcarea ”huliganilor unguri”. O dictatură opacă i-a învrăjbit pe români unii împotriva altora, pentru a-și păstra puterea, dar oamenii au primit mâncare și și-au putut cumpăra din magazine mezeluri și carne, pe care unii nu le mai văzuseră de multă vreme. Firește, ei au fraternizat cu demonstranții și s-au întors în orașele lor spunând adevărul despre ceea ce se întâmpla la Timișoara.

Așteptând de la popor să apere socialismul, Ceaușescu a obținut o reacție contrară, pentru că la Lugoj, Arad, Sibiu, Cluj, Brașov și alte orașe, oamenii au ieșit în sprijinul Timișoarei. În fine, timișorenii nu mai erau singuri.

Joi 21 decembrie starea de necesitate a fost extinsă în întreaga țară, semn că Ceaușescu se temea. Adunarea Populară organizată în acea zi la București, avea să determine fuga acestuia.

În acele zile de decembrie `89 timișorenii au scris istorie. Desigur, contextul internațional obliga România să se înscrie pe traseul pe care au pornit deja celelalte țări foste comuniste. Le-a fost dat timișorenilor să declanșeze protestul. Revoluționarul Claudiu Iordache a făcut o etapizare a evenimentelor de la Timișoara, identificând patru faze: 15 decembrie – tulburare de stradă, 16-17decembrie – revoltă de stradă, 17-19 decembrie – insurecție și din 20 decembrie, revoluție. Această ultimă etapă este considerată a fi revoluție datorită platformei Frontului Democrat Român, considerată cel dintâi document politic democratic, extins apoi în toată țara. În concluzie, putem spune că la Timișoara a avut loc o revoltă populară soldată cu o insurecție, care a declanșat apoi în România o revoluție.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania