În timpul revoluției din decembrie 1989 ce a avut loc la Timișoara, unitățile sanitare din oraș au avut un rol esențial, poate chiar mai important decât s-ar fi așteptat cei mai mulți dintre noi. Pe de-o parte unii dintre medici au salvat multe dintre viețile persoanelor rănite pe străzi, pe de altă parte, spitalele timișorene au fost, locul în care unii revoluționari au fost ajutați să moară.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Intervenția dură a armatei asupra manifestanților care în decembrie 1989 au ieșit să protesteze pe străzile Timișoarei, a provocat numeroși morți și răniți la Operă, Catedrală, Calea Girocului, Calea Lipovei, Podul Decebal, Piața 700, dar și în alte locuri din oraș. Spitalele timișorene erau pline de victime.

Spitalul Județean

Fostul președinte al Asociației Memorialul Revoluției, Traian Orban, rănit în 17 decembrie, a rememorat atmosfera de la Spitalul Județean, într-un interviu acordat postului Radio Timișoara:

Erau pe tărgi, pe canapea, pe jos, erau morți, erau oameni în agonie care urlau, care gemeau, care plângeau…era înspăimântător. Așteptam să fim preluați de medici pentru a ni se acorda primul ajutor. A fost cumplit…să stai la coadă la viață!

Așa se face că autoritățile comuniste aveau o nouă problemă: trebuiau să scape de cadavrele care puteau furniza probe. În sera zilei de 18 decembrie, înștiințată telefonic de numărul mare de morți înregistrat la Timișoara, Elena Ceaușescu a dispus lui Tudor Postelnicu, ministru de interne și adjunctului acestuia, generalul Constantin Nuță, să grăbească sustragerea unor cadavre – 43 la număr – de la morga Spitalului Județean din Timișoara. Astfel urmau să fie ascunse urmările uzului de armă din zilele precedente. S-a decis incinerarea cadavrelor și totodată lansarea zvonului că revoluționarii ar fi încercat să treacă fraudulos frontiera de vest a țării. Organizarea acțiunii avea să îi revină lui Nicolae Ghircoiaș, care a și indicat decedații ce urmau să fie luați.

Morții prin impușcare au fost identificați și fotografiați de lucrătorii de la criminalistică și de la medicină legală. Ulterior am aflat că a fost dat un ordin potrivit căruia numărul exact de cadavre nu trebuia făcut cunoscut președintelui țării, care la vremea aceea era plecat în Iran. (…) A fost distrusă documentația referitoare la morți și răniți, iar cadavrele care conțineau probe ( n.r.: gloanțe ) au fost încărcate și arse la Crematoriul Cenușa din București și ulterior aruncate într-o gură de canal. Famililor li s-a spus  că oamenii au trecut fraudulos granița, astfel că nimeni nu i-a mai căutat, cel puțin pentru o perioadă de timp. Posibil ca cei care au sustras cadavrele și participat la represiune să își fi identificat victimele. Spre exemplu Iosif  Veverca probabil l-a identificat pe Ianoș Paris și i-a mutat cadavrul în frigorifică după care a negat că l-ar fi împușcat. Practic au șters urmele și i-au disculpat ulterior pe cei care au folosit armament și muniție împotriva manifestanților” – Traian Orban.

Sunt și cazuri în care persoane rănite ușor și care au ajuns la Spitalul Județean au decedat în condiții suspecte în interiorul unității spitalicești.

Pe Remus Tășală în vârstă de 23 de ani, l-au găsit cu leziuni pe frunte, ori el a fost împușcat în zona cervicală și a mers la spital pe picioare, împreună cu prietenii săi. L-au găsit mort, la morgă. Ulterior, un brancardier, vecin de-al tânărului, i-a mutat cadavrul de acolo în spațiul destinat decedaților patologici și astfel nu a mai ajuns să fie dus și ars la crematoriu. Brancardierul a fost găsit mort la scurt timp, înecat într-un șanț cu apă de 10-15 centimetri, cu o piatră în gât” – Traian Orban.

Multe lucruri ciudate s-au întâmplat la Spitalul Județean. Potrivit sursei citate anterior, cei mai mulți medici din spital și-au făcut datoria, însă au fost și cadre medicale care au ajutat la sustragerea cadavrelor.  Traian Orban a spus că în urma cercetării evenimentelor de atunci s-a constatat și dispariția unor răniți. ”Unii doctori au pus la dispoziția securiștilor cheia de la morgă și au admis sustragerea cadavrelor. Unul dintre ei a fost medicul Petru Ignat, șeful Clinicii Chirurgie I, în biroul căruia s-au întâlnit cadrele securității pentru a pune la cale aceste acțiuni odioase. Un altul a fost directorul de atunci al Spitalului Județean, Ovidiu Golea, care a contribuit la dispariția actelor referitoare la morții și răniții din unitatea spitalicească. Acesta era ginerele șefului securității județului Timiș, Traian Sima” – Traian Orban.

În volumul ”Revoluția din 1989 în spitalele timișorene”, jurnalistul și profesorul universitar Lucian-Vasile Szabo a descris cazul lui Dumitru Gârjoabă, o altă victimă a forțelor de represiune. Acesta din urmă a fost convocat în unitățile Gărzilor Patriotice, formațiune paramilitară specifică regimului comunist. Era îmbrăcat în uniformă kaki, dar peste ea a îmbrăcat o haină de piele deoarece nu intenționa să activeze în rândul forțelor de represiune. A fost lovit de un glonț pe când se afla în apropierea Catedralei. Glonțul a intrat la nivelul șoldului și a ajuns în abdomen, atingând pachetul de țigări pe care victima îl avea în buzunar. Medicul legist a consemnat moartea violentă care s-ar fi datorat hemoragiei interne de la plaga penetrantă abdominală.  Documentele nu precizează ora decesului, însă chirurgul care pare să-l fi operat a declarat că acesta a murit pe masa de operație în noaptea de 17 spre 18 decembrie. Membri familiei l-au căutat intens în acele zile la Spitalul Județean unde știau că a fost adus pentru îngrijiri. S-a presupus că trupul decedatului a fost printre cele 43 transportate și incinerate la București. Totuși, potrivit declarației martorului Mihai Cojocaru în Procesul de la Timișoara, în 19 decembrie, Dumitru Gârjoabă era încă în viață.  

În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, colonelul Ion Deheleanu a asigurat un autovehicul frigorific de mare tonaj pentru transportul cadavrelor. Acțiunea a primit numele de ”Operațiunea Trandafirul”. Încărcarea ”coletelor” ( n.r.: așa cum au fost numite ), s-a făcut de către: Ion Corpodeanu, Iosif  Veverca, Gheorghe Avram, Eugen Mișa, Tiberiu Grui, Eugen Peptan și Laurențiu Preda. Valentin Ciucă a condus autoizoterma ce a plecat spre București. Destinul a 43 de eroi ai Timișoarei s-a sfârșit într-o gură de canal de pe raza comunei Popești-Leordeni. Între timp, la Timișoara, familiile celor decedați habar nu aveau ce se întâmpla și își căutau rudele la morga Spitalului Județean. Într-un interviu acordat postului Radio Timișoara, doamna Ana Belici a rememorat clipele în care și-a căutat băiatul dispărut, pe Radian, în vârstă de 25 de ani.

Toată noaptea am umblat cu soțul meu și am vrut să intrăm în Spitalul Județean. Nu ne-au lăsat, erau milițieni peste tot, și ne-au întrebat pe cine căutăm. Le-am răspuns că pe băiatul meu care a fost împușcat și atunci ne-au zis să ne fie rușine că am crescut un astfel de om. O nepoată care era cu noi le-a spus să le fie lor rușine pentru că au tras în tineri care nu au făcut nimic. Atunci unul și-a încărcat pușca și a vrut să tragă, dar am plecat. Am fost de mai multe ori la Spitalul Județean să ne interesăm, iar într-o zi ne-au zis să așteptăm în parcare. După un timp l-am întrebat pe un milițian de acolo când ne dau morții, dar mi-a spus să am răbdare. M-am întors la familia mea care era în parcare, iar în dreptul nostru a oprit un Aro în care se aflau trei persoane. Una s-a dat jos, a deschis portiera și ne-a cerut să urcăm pentru că ne vor informa unde sunt cadavrele. Eu le-am răspuns că morții sunt aici la județean, dar el a insistat în repetate rânduri să intrăm în autoturism. Nora mi-a zis să nu facem asta că ne vor omorî. Am vrut să plecăm, dar mașina a întors și a venit după noi. Au deschis din nou portierele și dacă au văzut că nu vrem să urcăm, au plecat. Am continuat să mergem la Spitalul Județean până când ni s-a permis să intrăm în morgă. În interior am văzut 27 de sicrie, iar când le-am spus femeilor de acolo pe cine caut, mi-au răspuns că băiatul meu a fost luat și dus din acel loc. Nu l-am mai găsit. A trecut mult timp de atunci, dar parcă s-a întâmplat ieri. În decembrie 1989 fetița lui avea un an și două luni. Țin minte că zile la rând după dispariția lui Radian, de fiecare dată când cineva suna la ușă, micuța ridica un deget și spunea ”Tata”.

La morga Spitalului Județean a ajuns și trupul neînsuflețit al Luminiței Boțoc. Aceasta a fost împușcată în torace în Calea Lipovei și potrivit părinților Maria și Virgil, trupul i-a fost găsit în ianuarie 1990 în groapa comună din Cimitirul Eroilor. Potrivit cărții ”Memorial 1989” nr.1 din 2007, vinovați de tragedie sunt trei ofițeri de la unitatea militară din Calea Lipovei.

Mama fetiței a reconstituit traseul pe care aceasta l-a parcurs: ”Luminița a fost dusă cu salvarea la Spitalul Municipal Clinicile Noi, iar de acolo nu am mai știut nimic ce s-a întâmplat, nimic. Am găsit-o abia în 14 ianuarie, îngropată în groapa comună de la Cimitirul Eroilor. Informația a primit-o soțul meu în timp ce se afla la serviciu, ulterior m-a anunțat și pe mine și am mers la fața locului, unde am identificat-o pe fetița noastră”.

Spitalul Municipal

La Spitalul Municipal din Timișoara au ajuns 34 de răniți și au fost înregistrați șapte morți. Ion Popovici a fost reținut de o patrulă de milițieni în noaptea de 17 spre 18 decembrie în Piața Kuttl, care a tras asupra lui, l-a rănit în șold și apoi bătut. A fost dus la Comenduirea Garnizoanei unde a fost abandonat în stradă, apoi a fost dus de doi militari la Clinicile Noi. Două săptămâni nu a putut să mănânce din cauza rănilor. Deși securiștii ajunși în spital au dorit să îl ancheteze, medicii au interzis acest lucru, invocând starea proastă de sănătate a acestuia. De altfel, bărbatul a fost sedat puternic și anchetatorii nu au avut cu cine vorbi.

Spitalul de Copii

În Revoluția de la Timișoara mulți adolescenți au fost victime ale armatei în primul rând. La Spitalul de Copii au fost consemnate cinci cazuri de intervenții asupra minorilor: Alina Amanci, Marcel Edveș, Gabriela Tako, Otilia Marin și Larisa Szabo. Cercetările efectuate în timp arată că în unele din aceste cazuri militarii au știut foarte clar că se trage în minori nevinovați. Gabriela Tako se întorcea împreună cu părinții și sora sa Donka de la Sânmihaiu Român unde locuiau bunicii ei. Mașina lor a fost oprită în dreptul Spitalului de Copii și dirijată către o parcare din zonă. Era Duminică, 17 decembrie, după ora 19, când s-a tras asupra lor. Gabriela a căzut într-o baltă de sânge, mama a fost rănită la șold, iar un glonț a zgâriat-o pe Donka la umăr. Din fericire, tatăl a scăpat nevătămat. El a dus-o pe Gabriela la Spitalul de Copii, când mama aplecat cu Donka la Spitalul Județean. Când aceasta din urmă s-a întors la sora ei a mai apucat să stea de vorbă cu Gabriela, însă copila avea să își piardă viața a doua zi, în urma unei răni grave la coapsă.

Spitalul Militar

Unitate sanitară cu circuit închis, Spitalul Militar de Urgență Timișoara a avut un rol nefast în revoluție, în perioada 16-22 decembrie. Civilii răniți care au apelat la ajutor în această unitate au fost refuzați, invocându-se statutul special al acestui spital. Relevant este cazul familiei Bărbat. Asupra lor a fost deschis focul în Piața Libertății, unde Lepa Bărbat a murit pe loc, soțul Vasile a fost grav rănit, iar fiica Ioana a scăpat cu o rană ușoară. Tatăl și fiica au fost duși la Spitalul Militar, de unde după câteva ore de așteptare au fost trasportați cu ambulanța la Spitalul Județean, deși aceștia ar fi avut nevoie de îngrijiri imediate. În total, spitalul a acordat îngrijiri pentru 52 de persoane, în special după 22 decembrie, după cum rezultă dintr-o adresă către Parchetul Militar Timișoara.

Spitalul CFR

Spitalul CFR se afla în rețeaua sanitară a Ministerului Transporturilor și a primit răniți în revoluție doar datorită poziției sale apropiate de centrul orașului, unde au avut loc manifestări importante și unde forțele de represiune au atacat virulent și au deschis focul asupra protestatarilor. Printre victimele ajunse la Spitalul CFR s-a numărat și Angelica Toda, o învățătoare de 20 de ani. Aceasta a fost rănită în picior în data de 17 decembrie, în jurul orei 19, în apropierea Catedralei. Ajutată de sora ei s-a refugiat în Parcul Central și apoi, după mai multe peripeții a ajuns la Spitalul CFR.

În salon erau mai mulți răniți. Nu pot să spun cum se chemau fiindcă marea majoritate și-a dat nume false. Eu nu am știut acest lucru și mi-am dat numele adevărat, abia mai târziu fiind avertizată că pot să pățesc ceva rău”, a spus Angelica Toda, citată în volumul Revoluția din 1989 în spitalele timișorene, semnat Lucian-Vasile Szabo. Pe moment, Angelica a scăpat doar pentru că a sărit pe geamul spitalului, de la etajul întâi, la sugestia unor bolnavi care au speriat-o, spunând că va fi împușcată. A ajuns acasă, iar a doua zi a fost ridicată de la serviciu și dusă la sediul securității pentru a fi interogată.

Faptele petrecute în spitalele timișorene au fost cercetate de procurorii militari. Anchetele au relevat implicarea a trei cadre medicale cu funcții în operațiunile de ștergere a urmelor represiunii. Pe lângă doctorii Ovidiu Golea și Petru Ignat, este amintită Rodica Novac, la vremea respectivă director al Direcției Sanitare Timiș. Ea a fost obligată prin natura funcției să participe la acest tip de activități administrative, furnizând date despre morți, răniți și evenimentele petrecute în unitățile din subordine.

În decembrie 1989, la Timișoara,  a fost și o revoluție în halate alb, pentru că au existat medici care au fraternizat cu  victimele împușcate și le-au salvat viața. Alții în schimb, au colaborat cu securitatea, în vreme ce aparținătorii revoluționarilor erau mințiți și plimbați dintr-un loc în altul pentru a li se ascunde adevărul.

Totuși, comunismul a fost bun la ceva: pe unii ne-a învățat să simțim propaganda, să nu avem încredere oarbă în spusele autorităților și să păstrăm o doză de scepticism atunci când suntem mințiți frumos de reprezentanții statului.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania