În Dhaka este deja ora prânzului și Ionuț tocmai a făcut piața, revenind grăbit acasă pentru discuția noastră video. De la celălalt capăt al firului invizibil care ne unește, îmi arată apartamentul în care locuiește și pe care l-a personalizat cu diverse obiecte din cultura locală, ca să-l înveselească. Povestește despre aglomerația din capitala Bangladesh-ului, despre diferențele culturale remarcate, despre modul de viață și despre munca lui umanitară care l-a dus, pentru a doua oară, în această țară sud-asiatică.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Ionuț Raita (46 de ani) a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Încă din perioada facultății, a fost voluntar în cadrul unui ONG, unde ulterior a ajuns asistent manager. După încheierea studiilor, drumurile profesionale l-au purtat tot către sectorul non-profit: timp de șapte ani, a lucrat în cadrul Habitat pentru Umanitate, devenind director executiv al Habitat Cluj şi, apoi, Chief Operations Officer al Habitat România. Din această poziție, a aplicat pentru a fi voluntar în cadrul VSO – Voluntary Service Overseas și, în 2012, prin intermediul acestei organizații, a ajuns în Ghana, unde a petrecut un an într-un proiect de incluziune în educație. Experiența lui de acolo a așternut-o și în scris, într-un jurnal publicat în episoade pe site-ul postului de radio RFI.

După un an de voluntariat în țara crocodililor sacri, Ionuț a revenit în București cu gândul să caute un loc de muncă internațional, tot în domeniul non-profit. A rămas totuși în capitala României, în calitate de coordonator de programe pentru Terre des Hommes (Tdh, organizație elvețiană în domeniul protecției copiilor). „Am lucrat în proiecte de incluziune socială, în Oltenia și Bacău. Apoi, în 2018, am plecat în Ucraina, în calitate de Country Director al Tdh acolo. Tot atunci am urmat și un curs postuniversitar de Humanitarian Action, care m-a ajutat în noul meu job și mi-a deschis noi opțiuni profesionale”, mărturisește el.

„Munca umanitară e un stil de viață care mi se potrivește”

Tot prin TDH, a aplicat în 2020 pentru un post în Bangladesh și a fost selectat să fie coordonator al unuia dintre birourile locale din teren ale organizației. Când acel contract s-a încheiat, a făcut tranziția spre munca de acum: este Deputy Country Director – Programs, adică director adjunct de programe pentru organizația Action Contre La Faim (ACF). „ACF lucrează în principal în regiunea Cox’s Bazar, în sud-estul țării, unde există o tabără de refugiați. Aceștia aparțin populației Rohingya, minoritară în Myanmar, care a fost forțată să fugă din cauza atacurilor violente ale populației majoritare de acolo. Vorbim de cea mai mare tabără de refugiați din lume, unde sunt aproape un milion de persoane”, explică Ionuț. Acești refugiați au venit, aproape toți, în 2017 și a fost nevoie de construirea unui adevărat oraș pentru a-i adăposti. „Un oraș rural ca aspect, foarte înghesuit, în întregime construit de organizații ONU și ONG-uri umanitare. Organizația pentru care lucrez eu, ACF, dezvoltă programe în domenii precum nutriție, asigurarea hranei și a apei, igienă, sănătate, bunăstare psihosocială, precum și comunicare cu oamenii din comunități. Munca mea de aici constă în a coordona echipele care se ocupă de aceste activități, a ține legătura cu celelalte departamente din organizație, a menține relația cu donatorii și partenerii și a dezvolta programe noi în aceste domenii de activitate”, spune Ionuț Raita.

„Noi facem distincția între development work și humanitarian action. În România, în general, activitățile umanitare se confundă cu toate activitățile non-profit. Dar, tehnic vorbind, există o diferență între ele. Munca în partea de dezvoltare constă în activitățile desfășurate într-un mediu stabil, unde există nevoia de a îmbunătăți sisteme și servicii, dar nu ca o urgență acută. Acțiunea umanitară este cea care se întâmplă în situațiile de urgență (conflict, dezastre naturale sau create de om) și este caracterizată de nevoia imediată de a salva vieți.”

Ionuț vede munca umanitară în cadrul organizațiilor internaționale drept un stil de viață care „se potrivește cu mine, cu personalitatea mea, cu dorința de a nu sta prea mult în aceeași paradigmă”. În opinia lui, acest tip de activitate aduce două provocări majore: „Ceea ce ai de făcut se schimbă mereu, situațiile evoluează în termen foarte scurt și trebuie să găsești noi soluții – aceasta e prima provocare. A doua este că trebuie să identifici mereu noi surse de finanțare, donatori, ca să poți continua programele”. Însă, când vine vorba de satisfacție, „în această muncă vezi impactul foarte repede. Obiectivul principal este salvarea de vieți, iar asta observi imediat că se întâmplă. Aici văd zilnic copii ale căror vieți sunt salvate pentru că fac parte din programul nostru de nutriție”, exemplifică Ionuț. Totuși, la final, satisfacția rezultatelor vine cu o umbră de tristețe: „Putem vorbi de mulțumirea de la finalul zilei sau al contractului, că ai contribuit la ceva care contează. Însă când pleci știi că tabăra de aici va rămâne foarte mulți ani de acum încolo și că perspectivele celor care trăiesc în ea sunt extrem de reduse, din păcate, oricât de multe am face noi pentru ei.”

Traiul în Bangladesh este la rândul său o provocare: „E o țară foarte diferită de toate locurile unde am fost și e dificilă de locuit. Fiind majoritar musulmană, asta influențează totul, deși nu sunt un stat radical, aici existând și populație hindusă și budistă (chiar dacă redusă). În general coabitează pașnic. Dar ca densitate, Bangladesh e cea mai populată țară din lume: are 180 de milioane de locuitori pe o suprafață de aproximativ 60% din cea a României. Astfel că e plin de clădiri înalte, fără spațiu între ele, iar în rural toate terenurile care pot fi lucrate sunt folosite. Totul e folosit pentru producție, a rămas foarte puțină viață sălbatică aici. Peste tot e înghesuială, aglomerație, vehicule de tot felul, praf, murdărie, zgomot, gunoi… Oamenii sunt prietenoși, dar nu foarte îndrăzneți. La piață, nu vezi femei să vândă ceva, doar bărbați. Și cei care cumpără sunt majoritar tot bărbați. Acest fapt a influențat și programele noastre privind hrănirea familiei, în care a trebuit să implicăm bărbații, dat fiind că ei fac cumpărăturile. Locuri de relaxare nu prea sunt, pentru timpul liber… Pentru expați există niscaiva cluburi exclusiviste și discriminatorii, din păcate.”

„România e acasă, dar nu sunt multe locuri de muncă acolo unde să pot folosi ceea ce știu eu să fac”

Ionuț se numără printre expații români care alcătuiesc „diaspora profesională”. Spune că nu și-a dorit niciodată să plece din România în sensul de a lăsa totul în urmă. „Am fost tentat de aceste experiențe internaționale datorită provocărilor aduse și pentru că în acest fel puteam întâlni culturi noi, oameni noi. Dar pentru mine România este acasă, acolo e tata, acolo sunt prietenii mei,” afirmă el. Însă când e vorba de cum își vede viitorul, în țară sau în altă parte, mărturisește sincer că opțiunea va fi mai degrabă altundeva decât în România. „Pe măsură ce se adună anii de muncă în alte țări, îmi dau seama că va fi foarte greu să mă întorc, profesional vorbind, pentru că nu am același tip de provocări în România. Nu există foarte multe locuri de muncă în România unde să pot folosi ceea ce știu eu să fac acum. Și, chiar dacă nu am fost niciodată condus de necesitatea financiară, probabil că plata primită ca angajat internațional nu am cum să o primesc în domeniul non-profit în România. Pe de altă parte, prietena mea este în Canada, lucrează în același domeniu ca mine, se mută dintr-o țară în alta, dar nu vorbește limba română, așa că dacă ne dorim un viitor împreună, nu mă văd revenind în țară altfel decât pentru vacanțe și ca să îmi văd familia și prietenii”, mai spune acesta.

Dacă ar putea, s-ar întoarce în Africa. Pentru că organizația pentru care lucrează acum are misiuni și pe continentul african, speră ca viitorul să îl readucă și pe el acolo. „În Africa m-am simțit foarte relaxat, oamenii sunt extrem de deschiși, chiar dacă diferențele culturale sunt foarte mari și acolo. Au o căldură nemaipomenită și te primesc cu brațele deschise îndată ce ajungi”, rememorează Ionuț. Dar, indiferent unde l-ar duce viitoarele contracte de muncă, el susține că faptul că poate combina viața profesională cu dorința de a călători, de a vedea lumea și a cunoaște oameni și culturi noi este cel mai mare câștig al său. „Alături de sentimentul că lucrez într-un domeniu unde știu că munca mea are impact cu adevărat”, completează el.

            „Când eram în Ucraina, am mers la o școală unde derulam activități cu profesorii pentru îmbunătățirea stării psiho-sociale a copiilor (e vorba de estul Ucrainei, aflat încă în stare de conflict). Am remarcat o fetiță mai retrasă și am întrebat care este povestea ei. Mi s-a spus că era traumatizată, venise de numai două luni dintr-o zonă de conflict intens și că în timpul acelei activități fusese prima dată când vorbise de când sosise la acea școală. Atunci am știut că activitățile susținute de noi, ca organizație, în astfel de locuri, chiar au impact și funcționează”.

Pentru Ionuț, munca în sectorul umanitar a răspuns felului său de a fi, dar a însemnat și o influență majoră asupra vieții sale. „Mi-am orientat dezvoltarea profesională și studiile post-universitare în această direcție. Am renunțat la o poziție stabilă și bine plătită în România ca să merg voluntar în Ghana, cu bani foarte puțini. Mă uit la prietenii mei care au case, familii, grădini și realizez că eu am ales altceva pentru că asta îmi place să fac. Știu că orice contract e pe termen limitat, că după o vreme voi pleca și voi ajunge altundeva, unde o voi lua de la capăt cu alți oameni, altă cultură, altă locuință…”, mărturisește el. Firesc, oriunde s-ar afla, i se face dor de locurile de acasă, de mâncarea de aici, „de oamenii mei”. Jumătate din bagajul cu care a plecat în Bangladesh a fost culinar: cârnați afumați, brânză românească și alte bunătăți.

„Încă mai am niște cârnați, dar curând vin acasă și mă voi aproviziona cu o porție nouă”, zâmbește Ionuț de la mii de kilometri distanță, în timp ce sunetele vieții agitate din Dhaka răsună de dincolo de ferestrele apartamentului său și aterizează în înregistrarea conversației noastre. Acea coloană sonoră însoțește ultimele schimburi de replici, despre pasiunea lui Ionuț pentru fotografie și dorința de a scrie un blog inspirat de experiența sa. Când va avea timp. „Am citit undeva un proverb, cred că este oriental, care spune că ești atâția oameni câte limbi vorbești. Cred că putem extrapola şi la numărul de culturi pe care le cunoști sau în care trăiești. Așadar, sunt atâția oameni câte culturi cunosc… Deja s-au adunat câteva, dar sper ca viitorul să mă ducă și înspre altele noi.”

Un material realizat de: Camelia Jula, jurnalist Occidentul Românesc

Material video și montaj: Raúl Sánchez Costa

Articol multimedia publicat în cadrul proiectului Stars4Media – „Connecto: Towards European Values Through Digital Media. The Live Streaming Hub”

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania