Traversăm o perioadă în care războiul se poartă pe fronturi diverse, iar bătăliile sunt dintre cele mai perfide. De-a lungul istoriei au fost însă și oameni care au depășit bariera urii și au dat dovadă de cavalerism în situații de combat, riscându-și astfel propria viață. În rândurile ce urmează, povestea emoționantă a doi piloți militari: Franz Stigler și Charlie Brown, care s-a ridicat dincolo de ororile Celui De-al Doilea Război Mondial.
”Omul, în viața lui, trece prin mari provocări, dar se pare că cele mai grele provocări sunt acelea de a iubi și de a trece pragul bisericii”, a transmis Înaltpreasfințitul Ioan, Mitropolitul Banatului prin pastorala scrisă cu ocazia Nașterii Domnului.
În perioada Sărbătorilor de iarnă suntem îndemnați să fim mai buni, mai atenți, să deschidem ușa pentru oaspeți și inima pentru speranță, bucurie și lumină.
În contexte diferite, de-a lungul timpului, oamenii au scris istorie, poate fără să își dea seama, respectând astfel porunca Mântuitorului Hristos care ne îndeamnă să ne iubim aproapele.
Au trecut 78 de ani de la un eveniment care va rămâne în istoria militară, dar mai ales în inimile urmașilor celor doi actori principali care l-au pus pe o scenă cutremurătoare: cea a teatrului de război.
Pe data de 20 decembrie 1943, cu doar cinci zile înaintea Sărbătorii Nașterii Domnului, Cel de-al Doilea Război Mondial era în plină desfășurare. Atunci, un tânăr fermier din Virginia, Charlie Brown s-a alăturat forțelor aeriene ale armatei Statelor Unite ale Americii, iar prima sa misiune a fost un atac asupra orașului german Bremen. Alături de flotila de care aparținea bombardase o fabrică de muniții ( potrivit altor surse, o uzină de aparate de zbor ), iar avionul său de bombardament de tip B-17, ”Ye Olde Pub” era grav avariat de tunurile antiaeriene nemțești. Multe dintre bombardierele colegilor săi au fost doborâte, iar șansele ca Charlie să se întoarcă la bază erau aproape nule. Gloanţele mitralierelor germane distruseseră în mare parte sistemele hidraulice, electrice şi alimentarea cu oxigen a aeronavei. Trei motoare nu mai funcţionau, iar singurul mijloc de apărare rămas valid consta în cele două mitraliere grele din turela dorsală şi una din cele trei mitraliere frontale. Cum nu mai avea oxigen în aparate, Brown şi-a pierdut în cele din urmă cunoştinţa în timp ce era la manşă. Avionul a căzut în picaj, dar din fericire, pilotul american şi-a revenit când bombardierul era deja la altitudinea de doar 610 metri şi a reuşit în cele din urmă să-şi redreseze aparatul.
Forțele germane însă au văzut avionul american, iar pilotul Franz Stigler a primit ordinul de a urmări și doborâ bombardierul. Cu un aparat de tip Messerschmitt Bf-109 G-6, căruia nu-i fusese încă extras glontele de calibru 50 rămas înfipt în radiator, soldatul neamț a început urmărirea inamicului, însă în aer, i-a văzut pe americanii răniți de la bordul avionului. Inima sa a tresărit, iar în minte au răsunat vorbele maestrului său de arme, Gustav Rodel:
„În primul rând voi sunteţi şi trebuie să rămâneţi piloţi de vânătoare, nu călăi şi măcelari. Dacă aud vreodată că unul dintre voi deschide focul asupra vreunui pilot inamic care s-a paraşutat din avion, pe acela îl împuşc cu mâna mea”.
Stigler a vrut să îi transmită atunci pilotului american să aterizeze pe un aeroport german, unde să se predea, dar în cele din urmă a făcut mai mult decât atât. Pilotul neamț a ghidat și escortat bombardierul american spre Suedia, care era stat neutru, știind că, pe drum, nicio artilerie antiaeriană germană nu va deschide focul asupra avionului inamic, în condițiile în care cele două aparate de zbor erau apropriate unul de celălalt. Când au ajuns deasupra Mării Nordului, Stigler le-a adresat un ultim salut și s-a întors la bază.
Ajuns în siguranță în mijlocul camarazilor săi, Charlie Brown le-a raportat superiorilor cele întâmplate, însă aceștia i-au interzis să povestească și celorlalți piloți. După cum avea să comenteze ironic-amar şi Brown în memoriile sale: „cineva decisese că cei care zburau în avioane germane nu ar fi fost deloc fiinţe omeneşti, ci monştri”. Pe de altă parte, nici Stigler nu a raportat întâmplarea superiorilor, ştiind prea bine că orice pilot german care cruţa vreun inamic era pasibil de execuţie.
După încheierea războiului, Charlie Brown a mai servit în forţele aeriene până în anul 1965. Ulterior, acesta a mai supervizat diverse misiuni militare aeriene în Laos şi Vietnam. Pe de altă parte, Franz Stigler s-a mutat în Canada încă din anul 1953 şi acolo a devenit un om de afaceri de succes.
Povestea celor doi a ajuns în atenţia publicului în urma unei reuniuni memoriale din anul 1986, denumită „Gathering of the Eagles”, cu ocazia căreia Charlie Brown a fost întrebat dacă-şi aminteşte vreo întâmplare neobişnuită din timpul războiului. Fostului pilot, pe atunci pensionar, nu i-au trebuit mai mult de câteva clipe pentru a-şi aduce aminte gestul dătător de viaţă al germanului. Toţi cei din sală au căzut de acord că trebuiau să investigheze ce s-a întâmplat cu acel pilot deosebit.
După patru ani de căutări în van prin arhivele militare americane şi germane, Brown a decis să scrie o scrisoare către o asociaţie compusă din foşti piloţi de vânătoare de pe toate continentele.
Răspunsul l-a primit în data de 18 ianuarie 1990, când o hârtie semnată de Franz Stigler a ajuns în mâinile pilotului american:
”Dragă Charles, în toți acești ani m-am întrebat ce s-a întâmplat cu avionul B-17, dacă a reușit sau nu să aterizeze”.
Soldatul neamț se mutase între timp la Vancouver, unde a devenit om de afaceri și i-a transmis lui Charles că în vara anului viitor va fi în Florida, ca oaspete al grupului piloților de luptă veterani din America și că ”ar fi frumos să vorbim despre întâlnirea noastră din timpul războiului”.
Cei doi s-au văzut, și-au strâns mâinile și au vărsat lacrimi, amintindu-și cele petrecute în timpul conflagrației, atunci când Charlie Brown a văzut la propriu moartea cu ochii. De partea cealaltă, Franz Stigler avea cel puțin două motive să deschidă focul asupra bombardierului american: în aceeași zi doborâse alte două asemenea avioane și dacă reușea anihilarea celui de-al treilea, ar fi primit o înaltă distincție din partea oficialilor nemți. Al doilea motiv era legat de propria sa viață, pentru că dacă superiorii săi ar fi aflat cele petrecute, Franz ar fi fost judecat și ar fi primit pedeapsa capitală. Stigler i-a mai transmis lui Brown un mesaj: ”În 1940 mi-am pierdut fratele, care era și el pilot militar. În data de 20 Decembrie, cu patru zile înainte de Crăciun, am avut șansa de a salva un B-17 de la distrugere, un avion atât de grav avariat încât era o minune că încă mai putea să zboare. Pilotul, Charlie Brown, este la fel de prețios pentru mine cum a fost și fratele meu. Mulțumesc Charlie! Fratele tău, Franz”.
În anul 2008, cei doi au avut împreună ultimul zbor. Franz Stigler și Charlie Brown și-au întins aripile pentru ultima dată, iar sufletele lor s-au înălțat dincolo de cerul pe care în 1943 au sfidat ura ce i-a asmuțit pe oameni, unii împotriva altora.
Surse:
