Pe data de joi, cândva prin luna august 2003, am plecat ca niște războinici incași să facem tabăra pentru celebrul concurs de la Crivadia. Spre deosebire de incași, noi știam ce este roata și cum se folosește ea. Dar cum nu aveam mașini, am lăsat bicicletele acasă și ne-am suit în trenul de Merișor… O stație pe calea ferată Simeria – Petroșani, mai precis Magistrala CFR 202.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Noi nu eram decât vreo cinci: Eu (evident, din nou), Alin, Clau, Ionuț (surprinzător, dar de data asta a fost prezent și fizic, nu doar spiritual) și… Călin. Fără Jana! Acest ultim aspect a fost norocul nostru. Dar să nu anticipăm! Mai ales că am mers cu „Nașu”, neavând bani de bilete pe vremea aia.

Merișorul o fi el un sat mare din care se desprinde DJ 666 spre municipiul Vulcan, dar are o mare hibă: gara îi pusă la mare distanță de Drumul Dracului, pe un munte în pădure, după ce treci de stația CFR Baru Mare și de halta CFR Baru Mic și de, evident, gara din Crivadia. Ca să ajungi în satul Merișor trebuie să procedezi în felul următor: pe dibuite! După câte curbe face trenul până acolo, ești puțin dezorientat: dreptacii se cred stângaci, stângacii se consideră dreptaci, iar ambidextrii habar n-au unde se află.

Când am văzut peron în fața ochilor am crezut că ne pogorâm în cer. Auzeam glasuri de îngeri. Abia apoi a început iadul! Pe după o clădire dărăpănată încă de atunci, trebuia să-ți iei inima-n dinți și să cobori vertiginos pe o cărare spre localitatea căreia îi aparținea gara. Nu mai știu ordinea. Cert este că Alin era în urma lui Călin. Călin avea un rucsac imens, cu cadru de aluminiu, de care atârnau tot felul de chestii: de la lopățică de infanterist, trecând prin ceaun până la un topor care se bălăngănea aiurea etc. Călin mergea țanțoș. Lucrurile de pe rucsacul lui cădeau într-o veselie, dar erau recuperate de Alin de pe cărare. Atâta gimnastică n-am mai văzut din copilărie. Călin pierdea lucruri, Alin se apleca să le ridice. Fenomenal.

La un moment dat, ajungem toți cinci la o bifurcație. Eu, fiind ambidextru, am așteptat o soluție din partea dreptacilor și stângacilor, ca să nu mă bârfească iară că îs maestru în rătăciri. Băi, și s-a pornit o ceartă de nu vezi decât în filmele de la Hollywood! Alin spunea că trebuie să o luăm la stânga, Călin… la dreapta! Eu… aș fi optat pentru drept înainte, puțin spre stânga, dar acolo era o râpă mare. Am optat pentru versiunea lui Alin când l-am auzit că urlă la Călin: „Du-te unde vrei!!!”. Așa ne-am despărțit de Călin.

Nu pentru multă vreme, că noi (adică Eu, Clau, Ionuț și Alin) am ajuns la intersecția dintre DN 66 și DJ 666. În Merișor, mai precis. Unde priveam în gol după Călin. Care Călin nu se mai ivea după un colț de pod. Am stat noi ce-am stat, până ne-am plictisit. Alin s-o enervat și o pus mâna pe telefonul din cabina telefonică, ce era amplasată exact în intersecție. Nu l-o putut suna direct pe Călin, că nu-i avea numărul. În schimb o sunat-o pe Jana (de pe o cartelă de aia veche) să-i deie numărul de telefon al lui Călin. S-a rezolvat urgent…

Jana a dictat numărul de telefon și noi l-am recepționat. Cum nu umblam pe vremea aia cu pix și carnețele după mine, numărul lui Călin l-am scris la modul clasic: cu un băț de lemn în nisipul de pe marginea șoselei. 072… Tot de pe aceeași cartelă, cumpărată de Alin din bani albi puși deoparte pentru zile negre, Călin a putut fi contactat.

Cum v-am spus, de la telefonul fix, cum priveam spre comuna Bănița, se vedea un pod. Când am sunat, Călin a răspuns instantaneu, iar Alin l-a întrebat direct: „Unde ești, băăăă???”… Călin a răspuns: „Îs pe pod!. Sar în sus și dau din mâini! Nu mă vedeți???”… Normal, noi vedeam un pod, dar nu-l vedeam pe Călin, deoarece Călin era pe alt pod, la câțiva kilometri distanță, după câțiva pinteni de munți. Cartela lui Alin era cam pe terminate, că pe vremea aia nu aveai minute nelimitate. Cum se apropia seara, am decis să mergem să găsim locul de tabără. „Lasă vine el!”, a fost îndemnul lui Alin referindu-se la Călin.

Eu mă gândeam să nu se piardă. Dar Călin era pregătit. Eu l-am m-ai întrebat pe Alin că ce ne facem dacă se pierde Călin prin munți. Alin o fost zen: „Lasă că ne găsește el!”… Și am plecat spre casa moșului și a babei, unde urma să ne punem corturile.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania