Unirea Principatelor, ”certificatul de naștere” al României moderne

Data:

Unirea Moldovei cu Țara Românească în 24 Ianuarie 1859 – Mica Unire – a fost obiectivul intelectualilor români încă din timpul revoluției de la 1848. Actul fondator al României moderne a fost asumat de tinerii politicieni ca cel mai important proiect politic de la mijlocul secolului al XIX-lea. Abilitatea lor și conjunctura internatională au transformat acest proiect în unirea efectivă a celor două state românești într-unul singur.

Începuturi

Unirea Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat este considerată un act de voinţă politică a celor două principate româneşti și prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Aceasta a fost posibilă datorită unui concurs de premise favorabile, care au plecat de la asumarea acestui obiectiv de către tinerii politicieni români, până la contextul internaţional favorabil determinat de Războiul Crimeei, opoziţia Franţei şi Angliei faţă de proiectele Rusiei de a ajunge la gurile Dunării (şi apoi la Constantinopol) şi deciziile favorabile adoptate la conferinţa de pace de la Paris. În capital Franței s-a decis în 1858 formarea unei federaţii între Moldova şi Ţara Românească, cu doi principi, două guverne și două parlamente.

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu un act care stabilea norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Practic Convenţia de la Paris a consfințit unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă. S-a introdus principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea Electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia Centrală. Trebuie remarcat însă faptul că A.I. Cuza a refuzat să promulge proiectele legislative din 1859-1862 care urmăreau să dezvolte instituţii paralele în cele două principate. De altfel, începând cu 1862 unificarea instituţională a Moldovei şi Ţării Româneşti a fost principalul său obiectiv politic.

Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.

Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.

Unirea

În toamna anului 1858, în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.

În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris. Acest lucru a fost însă posibil datorită faptului că în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută pe parcursul domniei sale.

Astfel, în ciuda protestelor Marilor Puteri, politicienii români au dus cu paşi rapizi până la capăt proiectul unionist: o reprezentanţă unică la Constantinopol, o armată comună, o singură conducere și desigur, intervenţii pe lângă guvernele străine pentru recunoaşterea Unirii. Pasul decisiv a fost efectuat în ianuarie 1862, când s-a constituit un singur guvern la Bucureşti. După acest moment ritmul de modernizare a noului stat s-a accelerat, în paralel cu unificarea instituţională.

Reformele lui Cuza

Politicienii români nu și-au ascuns  adversitatea față de tendințele autoritariste ale lui Alexandru Ioan Cuza. Reformele impuse cu forța de acesta au dus în cele din urmă la abdicarea principelui și aducerea pe tron a regelui Carol I.

Pentru că a întâmpinat rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza a format în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Acesta a inițiat reforme în domeniu fiscal și administrativ, a secularizat averile mânăstirești și a dizolvat Adunarea Legiuitoare. Ulterior, principele  a supus aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menite să asigure parlamentului o bază mai largă și a decretat legea rurală gândită de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute codul civil și codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

Secularizarea averilor mănăstirești (1863), a fost una dintre reformele fundamentale adoptate de  Cuza, dar și una dintre cele mai contestate. Prin aceasta, proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea  statului. La acea vreme un sfert din suprafața arabilă a țării aparținea mănăstirilor românești aflate sub influență preponderent greacă. Aceste proprietăți generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătății și pe care călugării greci instalați în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală autorităților.

Potrivit unor istorici, măsura adoptată de către guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu a răspuns unor cerințe mult mai vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc. La acea vreme se obișnuia ca  boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor, în bunuri sau în moșii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurării activității de cult în surse de venit pentru patriarhiile și mănăstirile cărora erau închinate. Obligațiile către administrația Țărilor Române erau ignorate, iar călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidența legilor românești.

Secularizarea averilor mănăstireşti a readus în folosul ţării un sfert din pământul arabil, care a permis adoptarea reformei agrare.

Aducerea în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. Desigur, politicienii nu acceptau să-și piardă averile și domeniile. La 2 mai 1864 a avut loc o lovitură de stat,  când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată.

Prin Legea rurală, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape  60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, astfel obținându-se o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară a satisfăcut în parte dorința țăranilor de a avea pământ, a desființat servituțile și relațiile feudale și a dat un impuls însemnat dezvoltării capitalismului.

Toate aceste reforme adoptate între anii 1859 și 1866 poartă amprenta lui Alexandru Ioan Cuza. Greşelile şi abuzurile din timpul administraţiei lui sunt specifice societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care „dictatura” principelui şi corupţia demnitarilor erau la la ordinea zilei.

În pofida acestor reforme, nu a fost eliminată corupția din societatea românească,  ba din contră, aceasta a câștigat teren chiar la cel mai înalt nivel. În urma alegerilor din 1864, aparatul de stat a fost ocupat numai de oameni apropiați domnitorului, unii dintre aceștia fiind ulterior implicați în afaceri ilegale. Treptat, instituțiile statului au ajuns să nu mai funcționeze, ceea ce a determinat înlăturarea lui Cuza  și izgonirea acestuia din țară.

În drumul spre exil, Cuza a poposit la Timișoara

După 7 ani de la câștigarea votului, în seara de 10 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a primit o vizită la Palatul domnesc din București din partea unui cetățean care l-a avertizat că la miezul nopții, 4000 de oameni vor veni pentru a-l sili să abdice. Domnitorul a întărit paza Palatului, dar cu toate acestea, la prima oră a dimineții un grup de ofițeri a pătruns în camera în care se afla și sub amenințarea armelor, l-au obligat să renunțe la funcție. Militarii au fost membrii ai „Coaliţiei potrivnice”, creată la sfârşitul anului 1862 special pentru răsturnarea domnitorului şi aducerea la tron a unui principe străin. Ca să îndepărteze orice bănuială asupra evenimentelor ce urmau să aibe loc, în casa lui C. A. Rosetti a fost organizată o recepţie la care a fost chemat şi prefectul poliţiei capitalei, Alexandru Beldiman.  Angrenat într-un joc de cărţi, acesta a fost lăsat să câştige, pentru a nu părăsi petrecerea. După semnarea renunţării la tron, Cuza a fost îmbrăcat în haine civile şi scos din palat. El a trecut printre două rânduri de soldaţi, întorşi cu spatele, pentru a nu-l recunoaște pe fostul domnitor. A fost o măsură de precauţie luată de complotişti, care voiau să stopeze o eventuală ripostă în forță a ostaşilor. 

Ioan Cuza împreună cu soția și cei doi copii au fost urcați într-o trăsură și duși la locuința din București a lui Costache Ciocârlan, prefectul de Ilfov. De aici, a doua zi, familia domnească a fost mutată la Cotroceni, pentru ca apoi să fie dusă la Predeal și în cele din urmă la Brașov.

În drumul spre exil, în 7 martie 1866, Cuza și familia sa au sosit la Timișoara, unde au înnoptat la hanul ”La Trompetistul”. Aici au fost primiți de locuitori ai orașului veniți din mai multe cartiere, pentru a-l vedea pe domnitor.

“Der Trompeter”, devenit apoi hotelul Hungaria, se află pe strada Eugeniu de Savoya, colţ cu strada Augustin Pacha. Clădirea care a găzduit cel mai luxos hotel al Timişoarei a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. ”La Trompetistul” era frecventat în special persoane din înalta societate, conți, și împărați.

În data de 8 martie Alexandru Ioan Cuza a parăsit orașul de pe Bega și până la finalul vieții a trait în exil la Viena și la Paris. S-a stins din viață în 15 mai 1873, la Hotelul Europa din orășelul german Heidelberg, la vârsta de 53 de ani, suferind de mai multe afecțiuni.

Cu toate că a petrecut doar două zile la Timișoara, în oraș există încă urme care amintesc de domnitorul ce a unit Moldova si Țara Românească. Pe peretele clădirii se află o placă de marmură care amintește că în 1866, Cuza, primul domn al Principatelor Române, în drum spre exil a poposit aici. “În această clădire şi-a petrecut ultimele două zile pe pământ românesc domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 7-8 martie 1866, în drumul spre exil”. Mesajul este însă oarecum inexact, pentru că la acea vreme Timişoara nu avea nicio legătură cu Principatele Române, fiind un oraş important al Imperiului Austriac. De asemenea, la parterul clădirii a funcționat o cafenea cu numele fostului domnitor.

În Timișoara există și o stradă care poartă numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Aceasta leagă Piața Mărăști de Piața Consiliul Europei.

Surse: enciclopediaromaniei.ro, radioromaniacultural.ro, Wikipedia.com, historia.ro

Distribuie știrea:

Stiri recente

Alte articole asemănătoare
Related

Filarmonica Banatul Timișoara la ceas aniversar – 75 de ani de la înființare

Viața culturală a Timișoarei este strâns legată de activitatea Filarmonicii Banatul. Înființată prin decret regal de Mihai I de România la 17 aprilie 1947, instituția are ca precursor Societatea Filarmonică din Timișoara, creată la 21 octombrie 1871 după modelul și cu sprijinul unor societăți muzicale europene de prestigiu.

Florimund Mercy – guvernatorul care a fondat Banatul multietnic

A fost preocupat de dezvoltarea economiei zonei, a desecat mlaștinile, a început canalizarea râului Bega, a ridicat industria, mineritul şi a introdus cultura plantelor industriale.

Piața Operei – kilometrul 0 al Timișoarei

Este locul unde s-au adunat revoluţionarii şi unde capitala Banatului a fost proclamată în  20 decembrie 1989, primul oraş liber de comunism din România.