Aflată în cartierul Cetate, în centrul istoric al Timișoarei, Piața Libertății este unul dintre locurile cele mai frecventate de turiștii care vizitează Timișoara. Chiar dacă nu este la fel de spectaculoasă ca și Piața Unirii sau Piața Victoriei, Piața Libertății are un trecut facinant pe care încercăm să vi-l prezentăm în rândurile care urmează.
Piața Libertății a fost centrul Timișoarei medievale. Prin ea a trecut drumul comercial ce a legat nordul cu Belgradul. În cei 164 de ani de stăpânire otomană, aici s-au aflat bazarul, baia mare și o moschee. După anul 1716, locul a primit denumirea de Piața Armelor și ulterior Piața Prințul Eugen. Numele de astăzi l-a primit pentru prima dată în 1848, atunci când din balconul Primăriei, edilul-șef de atunci, Johann Nepomuk Preyer a anunțat adeziunea cetățenilor la revoluția maghiară.
”Primarul a ieșit pe balcon și a proclamat că Piața se va numi a Libertății, iar fosta stradă a Vienei se va numi Huniade. Baronul Rukavina, comandantul garnizoanei austriece, a potolit imediat avântul revoluționar și Timișoara a rămas credincioasă habsburgilor”, scrie istoricul Ioan Hațegan în cartea Legendele Timișoarei, volumul 3. Piața a recăpătat numele prințului Eugen care a condus armata habsburgică și a cucerit Timișoara, ocupată până în 1716 de turci.
Funcția principală a pieței în secolul al XVIII-lea a fost una militară, pentru că era locul în care se adunau trupele armate pentru prezență și defilare. Comandantul soldaților din Banat locuia în generalatul nou, comandantul cetății în palatul Soro, iar corpul de gardă se afla pe locul actualului palat bancar.
”Disciplina impusă de comandantul cetății era mai drastică decât cea a primăriei. Cei care nu se supuneau dispozițiilor sale erau aduși la corpul de gardă și închiși. Groaza acestei clădiri făcea ca locuitorii pașnici ai orașului să treacă prin fața primăriei și a palatului Soro, doar ca să nu treacă prin fața corpului de gardă. În fața acestuia erau așezate două tunuri încărcate, ca ripostă la eventuale mișcări nedorite”, mai scrie Ioan Hațegan.
Piața este străjuită de imobile importante, printre care amintim primărie veche, clădirea garnizoanei ( numită și generalatul nou ), cancelaria de război și cazinoul militar.
Primăria Veche
Trebuie menționat faptul că în secolul al XVIII-lea, în Timișoara au existat două primării: cea rasciană și cea germană, iar cartierul Cetate era format din trei careuri: german, rascian și evreiesc. Rascieni, așa îi denumeau Habsburgii pe sârbi după numele latinizat al Serbiei din evul mediu – Rascia. Românii, sârbii, grecii și aromânii din Banat beneficiau de autonomie religioasă și erau cu toții numiți rascieni, adică ortodocși. Locul primăriei rasciene era pe strada Gheorghe Lazăr, în locul actualului liceu Nikolaus Lenau. Cunoscut astăzi sub numele de primăria veche, sediul fostei administrații germane este așezat pe latura de nord a Pieței, cu fațada spre spre liniile de tramvai.
În anul 1718, cetățenii germani din Timișoara și-au format propriul lor magistrat (numele sub care era cunoscută primăria), iar cei cu drept de vot alegeau anual primarul și consiliul local. Dorința lor de a fi singurii în cartier nu s-a putut realiza, iar în cele două primării exista un consilier german în cea ortodoxă și invers, fiecare dintre aceștia ocupându-se de problemele coreligionarilor. Până la edictul de încetățenire a Mariei Theresia, evreii erau tolerați și nu participau la deciziile administrative.
La 24 decembrie 1731, primarul Peter Solderer a așezat piatra de temelie la construcția viitoarei primării germane, care a fost opera arhitectului timișorean de origine italiană, Pietro de Bondio. După unele surse edificiul a fost terminat trei ani mai târziu, dar cert este că la 15 februarie 1735, în clădirea noii primării, a fost reales ca primar Peter Solderer. Pe frontispiciul imobilului se văd stema și sigiliul orașului, primite de comunitatea germană în anul 1718, reprezentând o poartă deschisă, între două turnuri ale unei cetăți puternic fortificate. În anul 1781, după ce Timișoara a devenit oraș liber regal, cele două primării s-u unit într-una singură, care a funcționat până după al doilea Război Mondial, în primăria germană, numită frecvent Primăria Veche. În urma restaurării din 1782 sub conducerea arhitectului Joseph Aigner, clădirea a căpătat un aspect elegant în stil renascentist, dar din păcate ea a fost distrusă de bombardamentele din 1849 din timpul revoluției maghiare. După aceste evenimente primăria a fost din nou refăcută, iar ultimele modificări au fost aduse în secolul XX. Edificiul este compus din două părți: cea veche, cu o fațadă simetrică și o poartă deasupra căreia se află un balcon și patru ferestre arcuite care se înalță pe două nivele și cea nouă care a fost o locuință particulară pe fațada căreia era un ceasornic solar.
În secolul al XVIII-lea, sala de consiliu a primăriei servea și ca sală de bal pentru oficialități și burghezia locală. În dreapta porții de intrare se află și astăzi o inscripție în limba turcă-osmană. Aceasta a fost tradusă în repetate rânduri și potrivit uneia dintre variante, acolo s-a aflat pe vremuri o baie publică otomană. Confuzia provine de la faptul că cererea comunității germane era de a-și ridica primăria pe locul vechii băi. Inscripția provine însă de la unul din turnurile cetății refăcute în anii 1643-1644. Potrivit ultimelor descoperiri făcute de arheologi, baia publică turcească s-a aflat în partea de est a pieței, loc marcat pe caldarâm de autoritățile locale.
În sala de ședințe a primăriei se afla pe vremuri, pe lângă tablourile personalităților orașului și ale împăraților, un tablou de mari dimensiuni pictat de Johann Walder, care se află în prezent la Muzeul Banatului și care reprezintă scena în care primarul Timișoarei, doctor Karl Telbisz, însoțit de consilierii municipali îl salută pe împăratul Franz Josef I.
În 1949, când vechea primărie nu a mai corespuns cerințelor dezvoltării orașului, administrația s-a mutat în clădirea de astăzi, vis-a-vis de cinematograful Capitol, în care până atunci se afla Liceul Comercial.
Generalatul Nou ( Casa comandantului )
Clădirea garnizoanei sau Generalatul nou se află în partea de sud a Pieței Libertății, vis-a-vis de Primăria Veche și a fost construită, potrivit unor surse, în jurul anului 1730, de meșteri italieni, pe ruinele bazarului turcesc. Pe de altă parte, potrivit unor planuri întocmite de ingineri militari austrieci, ea a fost ridicată în perioada 1745 – 1752. Are o formă aproape pătrată, iar de-a lungul timpului a fost supusă de mai multe ori unor lucrări de reconstrucție. În secolul XVIII, părțile laterale ale clădirii aveau un singur nivel, iar fațada dinspre piață era cu etaj. Accesul se făcea printr-o intrare monumentală cu trei arcade. Imobilul a fost locuința guvernatorilor militari ai Banatului și locul în care a poposit împăratul Franz Jozef în anul 1852. După Marea Unire, în anul 1923, pentru a marca evenimentul întregirii, Regele Ferdinand și Regina Maria au plantat în fața clădirii doi stejari, care mai pot fi văzuți și astăzi.
Casa cu atlanți ( Casa Makri )
Casa cu Atlanti a fost construită la începutul secolului al XIX-lea, în stil neoclasic, în Cetatea Timișoarei, iar numele i se trage de la titanii reprezentați pe coloanele care alcătuiesc fațada cladirii. Intrarea principală a imobilului este străjuită de două tunuri turcești îngropate cu „gura” in jos. Era o practică a acelor ani ca, de o parte și alta a unei intrări mai mari, să fie montați stâlpi de protecție. Aceștia aveau rolul de a proteja zidul și poarta, când erau lovite de osiile căruțelor și ale caleștilor. De obicei, erau dăltuiți din piatră, dar mai târziu, au fost confecționați din fier masiv. Aici constructorul a ales o variantă deosebită: două tunuri turcești de mare calibru. Acesta era un mod de a spune tuturor că a apus puterea otomană. Sub vechea poartă s-a păstrat, până pe la finalul anilor 1990, vechiul paviment din butuci de lemn, care, de-a lungul secolelor, a prins o patină superbă. Lemnele arătau ca fiind atât de lustruite, de parcă ar fi fost pietrificate.
Cazinoul militar sau Palatul Soro
Clădirea apare în planurile oraşului în anul 1744. În anul 1788 este terminat corpul de clădire din Piaţa Libertăţii, unde este astăzi intrarea în instituţia militară. Pe vremea ocupaţiei turceşti, pe locul acestui corp de clădire se afla cea mai importantă moschee a Timişoarei, Moscheea Silahdarului.
Cazinoul a fost construit în stilul barocului târziu cu elemente rococo. Încăperile mari, sala festivă ce odinioară găzduia baluri ale ofițerilor, scările cu balustrade de marmură ce conduc spre o terasă deschisă către piață, toate ne ajută să ne imaginăm atmosfera ce domina cazinoul în secolele trecute.
O invitaţie la bal era greu de obţinut şi doar părinţii cu dare de mâna îşi puteau trimite tinerele fete la bal. Este cunoscut faptul că ofiţerii se puteau căsători doar cu fete care aveau o zeste care să poată întreţine tânăra familie. Pregătirile fetelor pentru bal durau tot anul, luau lecţii de dans şi tocmeau croitori pentru pregătirea garderobelor din materiale scumpe comandate la Viena. Muzicieni catolici erau aduşi din capitala imperiului şi interpretau muzică militară sau religioasă. Mulţi dintre ei au rămas în cetate şi au început să cânte și alte melodii care au promovat dansurile menuet şi vals.
Statuia Fecioarei Maria și a Sfântului Nepomuk și Monumentul Victoria
Ioan Nepomuk a fost preot confesor al regelui Cehiei, Venceslas. Critic fervent al catolicismului, acesta a fost schingiuit și a murit în temniță. Legenda spune însă că regele era gelos pe soția sa și i-a cerut preotului să-i dezvăluie taina spovedaniei. Fiind refuzat, monarhul a poruncit ca prelatul să fie aruncat în râul Vltava unde cel din urmă și-a pierdut viața. Prin bulă papala, Ioan Nepomuk a fost sanctificat.
Vechea statuie a Sfântului Ioan Nepomuk, protectorul catolicilor din Banat, se afla în anul 1722 în fața cazinoului militar din Piața Libertății. După apariția în piață a noii Statui a Fecioarei Maria și a Sfântului Nepomuk, vechiul monument a fost mutat succesiv în diverse locuri din oraș, după anul 2015 fiind expus în fața bisericii Milenium din Piața Romanilor aflată în cartierul Fabric.
Statuia Fecioarei Maria și a Sfântului Ioan Nepomuk a fost ridicată în anul 1756 în fața primăriei germane. Pe cele trei fețe ale soclului sunt înfăţişate scene din viaţa protectorului: Sfântul Nepomuk primind mărturisirea reginei, sfântul înaintea regelui Venceslas curios să afle taina spovedaniei și aruncarea sfântului în apele Vltavei. Deasupra acestor bazoreliefuri se află statuile a trei sfinți venerați în epocă, Carol Borromeus, Sebastian şi Rochus iar mai sus apar profetul David, Sfântul Nepomuk și Sfanta Barbara. În partea superioară a monumentului poate fi admirată statuia Sfintei Fecioare, în mărime naturală, cu flori de crin în mâini şi cu o cunună de stele din tablă aurită în jurul capului.
Monumentul Victoria, cunoscut mai ales sub numele de Coloana Fidelităţii, reprezintă dovada de recunoştinţă a împăratului austriac Franz Joseph, faţă de trupele locale care au apărat Timişoara timp de 107 zile, în perioada 1848-1849, în faţa ameninţării maghiare. De altfel, însuşi împăratul Franz Joseph a fost cel care a pus piatra de temelie a monumentului, în anul 1852. Un an mai târziu, Coloana Fidelităţii a fost dezvelită oficial în fața primăriei germane, în Piaţa Libertăţii. De-a lungul timpului, o parte din basoreliefurile monumentului, care îi înfățișau pe revoluționarii maghiari drept personaje hidoase, au fost îndepărtate, statuia centrală a fost distrusă, iar în anul 1936 coloana a fost mutată din Piaţa Libertăţii în Cimitirul din Calea Lipovei, unde se găsește şi astăzi. Asociaţia „Ariergarda”, din Timişoara, face eforturi pentru mutarea valorosului monument în centrul oraşului, într-o zonă care i-ar conferi vizibiliate şi unde ar putea fi admirată de turişti, sau chiar de timişorenii care habar nu au despre existenţa ei, însă acest lucru ar stârni nemulțumirea comunității maghiare, ofensată de această acțiune. În plus, procedura de strămutare presupune un întreg proces de care administrația locală pare să nu fie interesată.
Despre Piața Libertății putem spune fără doar și poate că este una din zonele cu un trecut tumultos și care nu de puține ori a fost subiectul numeroaselor dezbateri, legate de aspectul ei. Cel actual, contestat de majoritatea timișorenilor, a primit acceptul fostului primar Nicolae Robu, care și-a dorit transformarea ei într-o piață pentru spectacole. Desființarea rondourilor cu flori și tăierea arborilor nu au primit însă girul timișorenilor, care și-au exprimat în repetate rânduri nemulțumirile față de măsurile luate de fosta administrație. Recent, actualul edil-șef Dominic Fritz, a declarat că dorește să redea pieței măcar o parte din farmecul de altădată, plantând copaci de talie mare care să ofere trecătorilor umbra mult dorită. Rămâne de văzut dacă această idee va prinde contur sau a fost aruncată în spațiul public doar pentru a-i dezmorți pe oamenii înghețați în locuințe.
Până atunci, Piața Libertății rămâne unul dintre simbolurile orașului, al cărui nume evidențiază dorința imensă a timișorenilor de a trăi departe de orice jug. Locuitorii care au trăit în această zonă au luptat de-a lungul timpului în repetate rânduri pentru independență și probabil o vor face și de acum înainte, ori de câte ori libertatea le va fi amenințată, într-un fel sau altul.
Surse:
- cartea Legendele Timișoarei – autor Ioan Hațegan
- volumul Itinerar prin Timișoara – autoare Else von Schuster
- www.heritageoftimisoara.ro
- www.temeswar-timisoara.net
- www.timisoara-info.ro
- www.historia.ro
