Cojocul de Tinca, piesă etnografică rară, de secol XX, va fi subiectul unei seri muzeale organizată joi, 10 februarie, de Muzeul Ţării Crişurilor (MTC) Oradea – Complex Muzeal, împreună cu Universitatea din Oradea – Facultatea de Arte şi Muzeul Municipal Beiuş, a informat, într-un comunicat, MTC.

Sub genericul „Cojocul de Tinca, o călătorie etnografică”, vor fi prezentate elementele distinctive şi particularităţile cojocului de Tinca sau a cojocului cu bumbălaci (nasturi), cum mai este numit, de către dr. Simona Ioana Bala, muzeograf în cadrul secţiei de Etnografie, împreună cu Răzvan Fericean, un tânăr pasionat de arta populară şi a meşteşugului, care a reuşit să reînvie această tradiţie a cojocăritului, specifică zonei etnografice Holod.

În cadrul evenimentului va avea o intervenţie asupra acestei teme şi muzeograful Cristian Remus Ţoţa, de la Muzeul Municipal Beiuş.

Această seară muzeală face parte din proiectul cultural „Ţara Crişurilor – vatră etnografică”, organizat de MTC prin secţia de Etnografie cu scopul de a prezenta publicului larg patrimoniul etnografic disponibil în colecţiile MTC prin organizarea de expoziţii şi prezentări tematice, ateliere de meşteşugărit şi creaţie populară.

Potrivit muzeografei Simona Bala, despre cojocul de Tinca sau cojocul cu bumbălaci se ştie că aria lui de răspândire a fost subzona etnografică Holod, fiind realizat în atelierele de cojocărit situate, în general, în centre urbane (în Tinca se confecţiona acest tip de cojoc, după cum îi arată şi numele) sau în satele aflate în imediata lor vecinătate şi care furnizau cojoace pentru satele dintr-un anumit areal, respectându-se specificul ornamental al fiecărei subzone etnografice.

Ca şi sumanul, acest tip de cojoc era o piesă vestimentară scumpă, iar cu timpul, locul lui a fost luat de labreu (vestă). Lipsa dăinuirii cojoacelor se explică şi prin obişnuinţa de a-l îmbrăca pe cel trecut la cele veşnice cu „cojocul care i-a fost drag”, dar şi prin expunerea la diversele degradări provocate de agenţi fizici, chimici, biologici şi mecanici. Astfel, modelele vechi de cojoace din secolul al XIX-lea au dispărut, iar demersul de a le reconstitui cu ajutorul fotografiilor vechi şi al pieselor aflate în colecţiile muzeale îşi dovedeşte utilitatea.

Secţia Etnografie a Muzeului Ţării Crişurilor Oradea – Complex Muzeal deţine în colecţie şase astfel de piese vestimentare, confecţionate în primele două decenii ale secolului XX în atelierul de la Tinca, care prezintă elementele specifice acestui tip de cojoc.

Broderia cu motive florale („pene”) cusute cu fire de lână este repartizată pe faţa cojocului, pe spate şi pe liniile de răscroială, cu scop decorativ şi de întărire a îmbinărilor. Acelaşi scop îl au şi aplicaţiile de piele colorată ce sunt amplasate pe partea inferioară, pe lângă bordura de blană, pe partea de sus a spatelui şi în partea de jos („ţiroame”).

Frumuseţea şi tehnica de lucru a acestor piese vestimentare au atras atenţia tânărului Răzvan Fericean care, din pasiune pentru tradiţii obiceiuri şi obiecte etnografice, a reînviat tradiţia confecţionării de cojoace. La cei numai 21 de ani ai săi, Răzvan a reuşit să aducă la viaţă cojocăritul realizând în atelierul său trei cojoace cohăneşti femeieşti, unul bărbătesc, un cojoc binşenesc bărbătesc, un cojoc fetesc din zona Beiuşului, de inspiraţie maghiară (cojoc cu jumere), un cojoc cu bumbălaci, un suman de Sârbeşti şi o pereche de cioareci, precum şi cojoace mai simple, de port şi două laibere.

La seara muzeală dedicată Cojocului de Tinca va fi permisă intrarea doar a cel mult 150 de persoane cu respectarea măsurilor preventive în vigoare.