Prin urmare, am respectat decizia lui Ovidiu. Ne-am dus direct în gura câinilor. Ziua se întuneca. Venea noaptea. Câinii lătrau. O harababură totală. Trecem de o primă casă, dar era părăsită: nici urmă de om prin preajmă. A doua gospodărie, la fel. Începuse asfaltul.
După o curbă, numai ce zărim în zare o mașină de teren în fața unei porți din fața unei case. Îl abandonez pe Ovidiu lângă bagaje și îmi fac curaj să intru în curtea omului. Pustiu ca-n Sahara, doar că era mai frig, fiind 19 decembrie, după cum v-am mai spus. Becurile erau stinse, găinile erau puse la somn, câini nu erau… Dracu știe de unde lătrau când veneam noi la vale de pe deal.
Merg prin curte bănuitor. În fund se zărea o șură așa că mi-am zis să văd dacă totuși nu puteam înnopta în fân, prin pod. Și numai ce-mi iasă-n cale proprietarul. Dăduse de mâncare la vaci. Omul, pe numele lui Neluțu Vesa, s-o încruntat un pic, inițial, la mine: de genul ce dracu caut eu pe înserate în ograda lui! Eu eram ca-n biserică la slujbă: țineam mâinile lipite în fața buzelor și mă rugam. I-am zis omului adevărul: că venim de departe și că doream să dormim într-o șură în fân, dar nu știam bine locurile.
Neluțu Vesa s-o încruntat iar către mine. Eu aș fi vrut să-l strig pe Ovidiu să mă scape ca să nu mor, dar ăsta nu venea oricum, că păzea rucsacii. Așa că am început să pun în practică „teoria pacificatorului”. Habar n-am cum se procedează, dar a funcționat. I-am explicat lui Neluțu că suntem doi oameni vai de capul nostru și că am vrea să dormim la el în șură. El o venit spre mine. Eu m-am blocat. Nici pipi nu mai puteam să fac.
…Când m-o prins de gât, prima dată am zis: e gata! Aici se sfârșește viața mea. Asta e! O să rămână Mihnea și fără tată. După care el zice: „Hai să-ți arăt ceva!”… Oare ce vrea să-mi arate? mă gândeam eu. Ovidiu era calm, fiind în siguranță după gard, lângă rucsaci. Eu eram efectiv târât de Neluțu Vesa spre casa mică. Un fel de bucătărie de vară cu cămară. Mă lasă de gât și începe să-mi explice: aici aveți două paturi, televizor, frigider, cămară. Eu eram blocat.
„Din păcate eu nu pot sta cu voi, că trebuie să mă duc peste deal, după valea asta din față, că acolo e nevastă-mea și soacră-mea”. Mă și gândeam cum vin toți să ne hăcuiască. Apoi a zis că putem mânca din toate bunătățurile pe care le avea în frigider și în cămară. L-am chemat pe Ovidiu să fie martor la minunea care se întâmpla. Am așteptat un pic, că Ovidiu nu obișnuiește să alerge: el mere lent, ca ardeleanul.
Am stat să-mi trag sufletul, când numai ce-l aud pe proprietar că întreabă dacă nu vrem să bem o țuică înainte să plece el către casa soacră-sii. Normal că am zis un NU hotărât! Nu pleca nicăieri fără să bem ceva din cămară. Noi ne propuseserăm să facem o tocană cu cartofi, mazăre, morcovi, ceapă… Am ales țuica. După vreo două ceasuri, Neluțu a plecat. Iar noi am stat să despicăm firul în patru, în timp ce mâncam o conservă. Ce fel de conservă, habar n-am mâncat o conservă de carne și ne-am pus să dormim… Nici n-am pornit televizorul.
