Dimineața a fost splendidă. N-am văzut nimic din cauza cețurilor care acopereau valea Tarniței, sau din cauza norilor din capul nostru. Am mâncat sănătos de dimineață: niște colesterol sub formă de slănină și cârnați, diluat cu ceapă roșie și usturoi. Am făcut curățenie prin bucătăria de vară, deși era mijlocul iernii, am închis ușa și am pus cheia la locul ei, unde fuseserăm deja informați că trebuie să o lăsăm.
Ovidiu o fost tare sprinten. Abia mă țineam după el. Asta la coborâre, pe „drumul de costișă” ce merge pe culme spre șaua dintre văile care despart județele Hunedoara și Alba. Ajunși acolo, am poposit un pic. Cețurile păreau să se fi ridicat un pic mai mult. Eu am crezut că Ovidiu are dreptate și de atunci încolo o să fie vreme faină ca vara, deși m-am uitat în calendar și știam că suntem în mijlocul iernii.
N-am avut de ales și am plecat mai departe. Faine locuri. Mai întâi am mers prin pădure, tot pe curbă de nivel. Am ajuns la o răscruce unde era o cruce de răscruce. Apoi am lăsat drumul care ducea spre Almașu Mare și am mers tot pe culme. Am dat de zăpadă. Am urcat. Apoi am ajuns într-un fel de vârf și am început să coborâm. La cealaltă coborâre eu am fost mai viteaz dacât Ovidiu.
În opinia mea trebuia să ajungem prin satul Almașu de Mijloc. N-am ajuns. Adică am ajuns, dar prima dată ne-am rătăcit și am ajuns tot în Almașu Mare, pe care încercaserăm să-l ocolim. Era o ceață de nu nimereai să-ți bagi degetele-n ochi. Lătrau câinii după noi, încercau oamenii să ne îndrume pe drumul cel bun. Din cauza ceții nu auzeam prea bine, așa că am mers pe unde am crezut eu că-i bine. Ne-am rătăcit, dar nu foarte mulți kilometri.
La crâșma din Almașu Mare, amplasată vizavi de monumentul eroilor din localitate, am așteptat un pic până să ne deie Tanti două beri. Sau o bere și un suc. Eu vreau să cred că Ovidiu o cerut berea. Am plecat spre Almașu de Mijloc. Kilometri peste kilometri. Bocanci umezi. Un chin frumos, ce să mai zic. Începea să se întunece din nou. Deja stresul tindea să atindă cote maxime…
Dar eu nu l-am lăsat pe Ovidiu de izbeliște. Am decis să meargă el în față, în caz că apare vreun urs, lup, mistreț… eu fiind la urmă, eram pradă fragedă. Ovidiu scăpa. Plus că eu am un instinct de conservare ceva de speriat: nu numai animalele sălbatice se uită crunt la mine, dar și soacrele. El e mult mai tânăr ca mine și prefer să-l condamn la o căsnicie fericită ani de zile.
Știu că nu este OK să dai din casă… dar… numai ce trecem noi de Almașu de Mijloc și se pogoară deasupra noastră o minune Dumnezeiască: o mașină Dacia Papuc. Care o oprit și ne-o dus până în Geoagiu (altădată sat, azi oraș). Ne-o lăsat în stația principală, de unde am așteptat autobuzul Geoagiu – Deva. După patruzeci de minute a venit autobuzul, ne-am urcat în el și am mers la cășile noastre din Deva…
