Habar nu aveam de turul respectiv. Cum stăteam eu liniștit pe canapea, după Revelion, numai ce primesc un mail de la Bamse. Era 4 ianuarie 2018, iar mail-ul era ceva de genul: băăă nu mergem și noi? Bine, Bamse o fost mai finuț și nu m-o luat cu Băăă!. Mi-o zis „Ciao, Dani!”. Mi-a urat „La mulți ani!”, apoi m-a întrebat ceva de genul: „ce zici, ai chef să mergem la evenimentul ăsta?”… Și îmi trimite un link. După care îmi comunică că „ar fi fain să venim de la Timișoara”, îmi spune să am grijă de mine și îmi urează sănătate.
Normal că nu aveam chef să merg. Dar ce să-i spun omului? Să-l refuz din prima? N-am putut. Și am zis da. M-am pregătit minuțios: am dormit, am mâncat bine, mi-am făcut rost de viitoare nevastă tânără, i-am spus lui Mihnea să aibe grijă să nu facă prostii cât îs eu plecat și Dicăi să aibe grijă de Mihnea. Problema a fost că n-am făcut antrenament. Eram mai moale ca o pufoșenie de iepuraș.




Și atunci mi-am pus întrebarea: cum ajung eu la Timișoara? Căci Turul Centenarului, organizat de Lucian Mîndruță, pleca din trei părți: de la Iași, din fața Palatului Culturii, de lângă statuia lui Ștefan cel Mare; de la Timișoara, din Piața Operei; și de la București, din Piața Palatului, din preajma statuii lui Carol I, de pe Calea Victoriei, toate trebuind să și trebuia să se unească la Alba Iulia. Ceea ce s-a și întâmplat.
Eu știam și știu unde este Timișoara. Dar lucrurile nu se întâmplă cum vreau oamenii. Primo: „Turul Centenarului” a devenit turul „Pedalăm pentru România”. Căci unii români șmecheri au furat ideea și titlul. Lucian Mîndruță știe mai multe. Eu știu doar că am făcut cerere să particip la eveniment. Posibil să fi fost singurul cercetător științific care a pedalat 500 de kilometri timp de cinci zile. Nu garantez.
Secundo. Problema a fost cum să ajung la Timișoara. Cu bagaje, cu bicicletă și pe post de persoană fizică. Când gândeam eu mai intens, numai ce m-a bubuit o idee: îl sun pe Florin Ispas. El răspunde la telefon, îi spun problema, el acceptă să mă ducă în vestul țării. Seara. Bine, bine, dar ce fac cu mine când ajung în Timișoara? Unde dorm? Îmi vine și altă idee, mai grozavă!
Îl sun pe Cătălin Tibori și-l întreb dacă pot dormi la el. Ăsta e rău tare. O zis că nu. Că cică pot dormi la el doar dacă stăm să mâncăm ceva și să bem o bere. Am acceptat, că doar nu era să dorm în gară.
L-am sunat iar pe Florin Ispas. Am plecat. Am ajuns la Timișoara. Ne-am rătăcit un pic prin oraș. Dar, într-un final, am dormit domnește… Dimineața a fost de groază…