Prin 1993, am răsfoit pentru prima dată un volum de povestiri scris de TAMÁSI ÁRON (20 septembrie 1897, Lupeni, Harghita-26 mai 1966, Budapesta), de care până atunci nu auzisem nimic. Îl primisem cadou la finalul stagiului militar, de la un camarad maghiar orădean, cu care am rămas până azi într-o relație de prietenie, chiar dacă viața și distanțele ne-au ținut departe unul de altul. Volumul se numea “Obşteasca înviere” și apăruse ( tradus în româneşte) prin anul 1969, la Editura Kriterion din București.
Ulterior, am reuşit să mai citesc fie fragmente traduse, fie comentarii despre opera acestui prozator, considerat de către cunoscătorii literaturii maghiare – un adevărat revoluţionar al stilului şi tematicii. Mai presus de orice, el accentuează în peisajul literaturii maghiare ardelene imaginea secuimii, poporul misterios din munţi, care a reuşit să-şi păstreze cu încăpăţânare până azi, identitatea specifică, indiferent de provocările Istoriei. În pofida unor afirmaţii vehemente (dar care nu au nimic de-a face cu ştiinţa) secuii constituie un grup etnografic maghiar, însă unul care a conservat în mod excepţional, partea arhaică a limbii şi cutumelor maghiare, unii istorici şi folclorişti considerându-i chiar, oglinzi vii ai primilor maghiari descălecători.
În textele lui Tamási, oamenii aceştia preponderent tăcuţi, dârji, amestec de cruzime şi extraordinar cult al prieteniei, ospitalitate neverosimilă şi reacţii temperamentale brutale, par aureolaţi de o flacără mistică. Este vorba despre păstrătorii unor eresuri imemoriale şi a unor credinţe fără de care identitatea lor specifică, nu ar mai fi posibilă. Scriitorul nu îi idealizează, ci- le evidenţiază ceea ce îi face cu adevărat unici. Credinţa lor (preponderent catolică) conține și unele accente păgâne, care le conferă o vitalitate specială. Ei sunt cioplitorii lemnului, meşteri neîntrecuţi în împodobirea porţilor înalte, adevărate piese de muzeu care conţin fiecare câte o poveste, mărturisind din neam în neam, trăinicia comunităţii.
Lalelele şi garoafele stilizate, stâlpii funerari străjuind mormintele celor pieriţi cu arma în mână, transmit (în egală măsură) spaimă şi emoţii adânci. Secuimea a conservat în codul său genetic dragostea de libertate, pe care nu a ezitat să şi-o apere în felul său, nu o dată reacţionând în mod pripit şi violent, dar întotdeauna cu sinceritate şi mult suflet. Secuiul pare aparent greu de cap, însă posedă în realitate istețime și un umor natural, sfătos, cu expresii populare tari, colorate şi prompte. Urăşte lipsa de onoare, murdăria, lenea, aroganţa. Va simţi în cele din urmă ipocriza şi o va sancționa vehement. Nu e făcut să fie slugă, urăşte umilinţa şi chiar în cele mai grele momente ale vieţii sale, va cultiva demnitatea. În înfrângere el preferă să-și ascundă lacrimile, cu discreția unui samurai. Fericit, se bucură nestăvilit, cu un fel de patimă sălbatică. Clima aspră, tradițiile ostășești de demult, libertățile de care acești oameni s-au bucurat cândva, și-au pus definitiv amprenta asupra psihologiei lor complicate.
Toate aceste particularități se regăsesc în literatura lui Tamási Áron, care are nu doar o valoare estetică reală, ci și valențe etnografico-stilistice de neignorat. Și nu în ultimul rând- un umanism autentic, căruia îi sunt străine orice conotații șovine.
