ȘTEFAN BACIU (29 octombrie 1918, Brașov-6 ianuarie 1993, Honolulu- SUA) este puțin cunoscut publicului cititor din România. Absolvent de Drept, s-a afirmat ca neobosit publicist și descoperitor de talente lirice. Intrat în Diplomație, a devenit atașat cultural al Legației României de la Berna (Elveția), plecând la post în anul 1946, împreună cu soția sa- Mia Simian, de care-l va lega nu doar o mare iubire, ci și o rară compatibilitate intelectuală. În anul 1948 este rechemat în România (regimul comunist își intrase pe deplin în rol), dar intuind riscurile , cuplul preferă să rămână în Țara Cantoanelor, pentru ca în 1949 să aleagă ca destinație Brazilia.
Începuturile au fost grele, cei doi neavând ce mânca zile întregi, decât banane semi-alterate și câte un ou, vieţuind în cămăruţe igrasioase, căutând cele mai mici chirii. Fluent în germană, franceză, italiană, Baciu va învăța ulterior portugheza, spaniola și engleza, mereu luând-o de la început, ca un școlar conștiincios. Va lucra o vreme la un important cotidian brazilian și se va afirma ca una dintre autoritățile cele mai ascultate în sfera literaturii sud-americane.
Are ocazia de a străbate întreaga Americă Latină, fiecare țară impresionându-l în mod special. Dotat cu o capacitate de observație ieșită din comun, excelent psiholog, cititor pasionat , curios de a afla cât mai multe, scriitorul a considerat exilul nu un blestem, ci o aventură pe care și-a asumat-o senin , dând dovadă de o energie interioară remarcabilă.
În România primise un important premiu literar la doar 17 ani, fiind considerat un fel de copil-minune. Suprarealist liric, va fi unul dintre popularizatorii acestui gen literar pe continentul sud-american. Din anul 1964 va lucra la Universitatea din Honolulu (Hawaii-SUA), predând literatură sud-americană. Fusese invitat în SUA din anul 1962, mai întâi ca și cadru didactic asociat al Universității din Seattle, recunoscându-i-se competența în domeniul literaturilor hispanice. Publicase în Brazilia și un roman, care se bucurase de succes.
Moartea soției sale l-a marcat profund, dar a continuat să se dedice lecturilor și scrisului. Este autorul a aproximativ 100 de volume de poezie, eseistică, impresii despre artă, critică literară, literatură, memorialistică.
Autor al unui volum de memorii intitulat “Praful de pe tobă”, preţios pentru cunoaşterea unor figuri de scriitori români ai perioadei interbelice, pe care i-a cunoscut şi cărora le face portrete excepţionale sub aspectul desenului psihologic.
A murit pe neaşteptate, în timpul unei convorbiri telefonice derulată cu sora sa (care locuia în Bucureşti), din cauza unui infarct miocardic. Pe unde locuise în exil de-a lungul anilor( în toate reşedinţele ocupate) îşi amenajase mereu un colţ tradiţional românesc, alcătuit din cărţi, reviste, icoane vechi, ulcioare, ştergare, etc.
Talentat desenator şi caricaturist, obişnuia să le trimită cunoscuţilor aflaţi în România, ilustrate de Paşti sau de Crăciun, confecţionate de el.
