fbpx
3.7 C
Cluj-Napoca
AcasăEDITORIALLa defilare

La defilare

Publicat în

spot_img
spot_img

Aveam 10-11 ani si, după săptămâni de repetiție prin căldura năucitoare a lui Gustar, numai ce defilasem pe faleza din Galați, undeva în dreptul elicei. Eram sfârșit de căldura și de sete, și după cele aproximativ 4 ore state în turma de elevi ce trebuia să zâmbească când treceam prin fața tribunei oficiale, simțeam că-mi explodează capul. Durerile îmi erau accentuate de efectele operației de transplant de cristalin la ochiul stâng, pe care o suportasem cu doar un an înainte, oboseala fizică și expunerea la soare fiindu-mi oarecum interzise. Îmi doream însă tare mult să fiu acolo încât am refuzat ca mama să ceară scutire medicală de la medicul oftalmolog și pentru că era unul dintre putinele momente în care puteai să te îmbraci în ținuta „șmecheră” de pionier și să interacționezi cu alți elevi din alte școli.

Îmi târam picioarele spre casă, stând cu capul plecat. M-am oprit lângă Nespălata, unde era o tonetă de înghețată, și am folosit cei 3 lei dat de părinți să-mi iau o vafă care să mă răcorească. Mă uitam la cei din jurul meu care participaseră la defilare și care erau destul de gălăgioși, și zumzetul lor mă obosea îngrozitor. Mă ridic, și cum pași oarecum făcuți în lene, mă îndrept către pasajul din fata hotelului Dunărea. Mai aveam 15-20 de minute de mers pe jos pana acasă, și încercam să-mi dozez energia astfel încât atunci când ajung să-i pot zâmbi mamei și să-i arat că sunt bine, conștient fiind că dacă ar fi văzut că nu-mi era bine nu mi-ar fi dat voie vreodată să particip la parada. Și mie-mi plăcea să fiu cu colegii și să salut, pionierește, pe cei din jur.

O mână mă bate pe umăr. Cele două atingeri m-au făcut să-mi întorc capul spre spate, în încercarea de a vedea cine „mă saluta”. O durere surdă mi-a cuprins fața și am început să văd stele verzi, la modul propriu. Aud un „Futute-n gură de borât!” și-atât. Totul se învârte în jurul meu însă nu cad. Mă așez ghemuit cu capul între mâini și simt cum creierii mi se fac țandări. Pentru câteva secunde, ghemuit fiind, nu am mai văzut și simțit nimic. Nu am plâns și habar nu am cât am stat acolo. Mie mi s-a părut o veșnicie.

Veșnicia în care am stat ghemuit, chircit de durere, nu a făcut pe nimeni dintre cei care zumzăiau mai devreme să vină să vadă cum sunt. Așa că, în ciuda unor amețeli teribile, la un moment am dat să mă ridic. Ca un pui toropit de căldură, am căzut. Lacrimile de durere mi-au apărut pe față, însă tot nu reușeam să plâng. După o altă veșnicie, m-am ridicat în genunchi și am reușit să stau în picioare. Vafa era la vreo 2 metri de mine și se transformase într-un lung fir de lacrimi albe ce șiroiau pe scările pasajului. Bălăngănindu-mă, m-am îndreptat spre casă. Nu știu cât am făcut până în brațele mamei, însă jur că mi s-a părut o eternitate.

Patru zile am stat în spital după acel episod, lovitura primita fiind în pometele ochiului stâng. Mama a stat la capul meu prima noapte până când doctorii au asigurat-o că sunt în regulă și că operația de la ochi nu a fost afectată în vreun fel. Durerile de cap m-au mai alintat câteva zile după.

Nici în ziua de azi nu știu cine și de ce m-a lovit. Am rememorat, de atunci, de „n” ori ceea ce am făcut în ziua respectivă și nu-mi aduc aminte să fi făcut ceva care ar fi putut supăra pe vreunul dintre cei cu care am relaționat. Bănuiesc ca a fost vreo gașcă de copii mai mari care or fi pus vreun pariu care să arate cât sunt de șmecheri și ca unul m-a lovit în încercarea de a arată că este „tare-n pumn” și că nu îi este frică. Și cum eram mic de statură și slăbănog, eram oarecum „ținta” perfectă pentru astfel de acțiuni de bullying extrem. Nu cred că a fost vreun act de rasism asumat ci mai degrabă dovada unei prostii fără de margini.

Nu înțeleg nici acum de ce nu a intervenit nimeni să mă ajute. Nu neapărat să-l prindă pe agresor, dar măcar să mă ridice și să mă ajute să-mi revin. Poate mai tare decât lovitura încasată, m-a umilit nepăsarea celor din jur.

Cel mai mult m-a durut ca mama a decis că nu mai am ce căuta la astfel de adunări. Astfel încât acea defilare a fost prima și ultima din viața mea.

Articole recente

Liga 2, etapa 15: Șase meciuri sâmbătă, cu capul de afiș Poli Iași – Dinamo. Duminică alte două meciuri, luni ultima partidă

Sezonul regular al Ligii 2, a ajuns la etapa cu numărul 15, penultima din calendarul competiţional programată în anul 2022.

Medalie de aur pentru Andrei Irimie (CS Unirea Alba Iulia) la Campionatul Mondial de Powerlifting – Seniori, desfășurat în Viborg. Cea mai mare performanță...

Sportivul Andrei Irimie de la CS Unirea Alba Iulia a obținut medalia de aur la Campionatul Mondial de Powerlifting – Seniori. Aceasta este cea mai mare performanță din istoria sportului din județul Alba.

Teatrul Maghiar transformă un fost cinematograf din Timişoara şi grădina de vară aferentă într-un spaţiu cultural

Fostul Cinematograf Arta, din Iosefin, precum şi grădina de vară a acestuia au fost transferate Teatrului Maghiar pentru a fi reabilitate.

BMW își dublează la 2 miliarde de euro investiția de la uzina din Debrecen

Se vor crea alte 500 de locuri de muncă, pe lângă cele 1000 planificate iniţial, noua fabrică fiind un punct de inters chiar și pentru lucrători veniți din România.

Mai multe articole de același fel

Atenție la Balcani! Rusia are nevoie URGENTĂ de un nou război în Europa

Rusia face orice să reaprindă ”butoiul cu pulbere” al Europei. Vor fi oare europenii (și americanii) suficienți de abili încât să nu meargă după fentă?

Istorie și propagandă

În România, Istoria Transilvaniei ne-a fost prezentată generații la rând, aproape exclusiv ca o confruntare sângeroasă între români și maghiari. Nu se poate nega faptul că episoadele de tensiune româno-maghiare au existat, cunoscând pe alocuri, forme radicale. În același timp, nu se poate admite o viziune de tip exclusivist-reducționist, care ne prezintă profilul unei regiuni cu o atât de bogată viață social-culturală, strict în tonuri catastrofice.