13.7 C
Cluj-Napoca
AcasăISTORII BĂNĂȚENEJudețul Timiș - un El Dorado de-a lungul veacurilor

Județul Timiș – un El Dorado de-a lungul veacurilor

Publicat în

spot_img
spot_img

Județul Timiș își serbează ziua; e motiv de sărbătoare în rândul bănățenilor, cel puțin potrivit calendarului politicienilor, pentru că se împlinesc 103 ani de la instalarea administrației românești în Banat. A fost 28 iulie 1919, ziua în care Gheorghe Dobrin a fost numit prefect al judeţului Caraş-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma a ocupat aceiași funcție la Timişoara pentru judeţul Timiş-Torontal. A fost bine sau nu pentru bănățeni? Răspunsul îl puteți căuta fiecare în parte, noi, în rândurile ce urmează, vom prezenta câteva repere istorice.

Începuturi

Potrivit izvoarelor, în zonă există urme de viață încă din neolitic, din epoca bronzului, a fierului, iar  apoi teritoriul actualului județ Timiș a aparținut mai întâi Statului Dac și ulterior Imperiului Roman. Timișoara de astăzi se afla pe vremuri între două din cele  trei valuri de pământ care traversau  Banatul de la Mureș la Dunăre. Aici  s-a ridicat o fortificație de pământ cu palisade de lemn, cu dimensiuni de aproximativ 170 pe 110 metri. Zona era înconjurată pe trei părți de brațele Timișului Mic, iar pentru cea de-a patra porțiune s-a săpat un canal, astfel încât fortificația era apărată din toate părțile.

Ulterior, mare parte din Banatul actual a aparținut voievodatului condus de Glad, care își avea  granițele între Mureș, Dunăre, Tisa și Carpați. Pe finalul secolului al X-lea, armata acestuia, formată din români, cumani  și bulgari a luptat împotriva maghiarilor; în jurul anului 1030 bătălia s-a încheiat cu victoria celor din urmă și teritoriul a fost încorporat regatului ungar. În anul 1154 geograful arab Șarfi al Idrisi de la curtea regelui normand al Siciliei a descris un oraș – identificat cu Timișoara – despre  care a spus că este frumos și bogat.  Fortificația de pământ cu palisade de lemn a devenit sediul unui comitat regal numit Timiș, după numele cetății, atestat documentar în 1175. Nu este menționat însă care a fost centrul economic și administrativ al acestuia. Cu timpul suprafața comitatului Timiș s-a extins și acesta a devenit cel mai mare dintre comitatele din Banat. Vechii cercetători nu s-au pus de acord asupra primei atestări documentare a Timișoarei. În volumul „LegendeleTimișoarei” istoricul Ioan Hațegan afirmă că: „…din neștiință s-a ajuns ca în anul 1969 oficialitățile locale să aniverseze 700 de ani de existență scrisă a orașului, în baza documentului din 1266, ceea ce s-a dovedit a fi o mare eroare”.

Cert este că la începutul secolului al XIV-lea în contextul frământărilor politice din Regatul Ungariei, Carol Robert de Anjou, a decis să își stabilească provizoriu reședința la Timișoara și a început aici construcția unei cetăți de piatră în locul celei vechi. Zona a jucat un rol important împotriva atacurilor otomane. 

Sub stăpânirea semilunei

În Evul Mediu au avut loc numeroase confruntări militare în zona Banatului între armatele ţărilor creştine din Europa şi Imperiul Otoman. În vara anului 1552 trupele otomane conduse de Mehmed Sokolu, beilerbei de Rumelia, au atacat Timișoara. Ștefan Losonczy comandantul cetății a rezistat eroic împreună cu oștenii săi, dar în urma bombardamentelor zidurile au căzut unul după altul iar fortificația s-a năruit. În 27 iulie 1552, apărătorii au părăsit cetatea prin poarta Lipovei. Deși condițiile capitulării au fost respectate, garnizoana a fost măcelărită, iar Stefan Losonczy ucis.  Sultanul Soliman cel Mare a organizat Banatul cucerit, mai puțin zona neocupată Lugoj – Caransebeș, iar Timișoara a devenit timp de 164 de ani vilayet sau pașalâc turcesc. Noii cuceritori au refăcut cetatea în anii ce au urmat. Au fost aduse țigle și cărămizi de la bisericile creștine dezafectate din Banat, iar supușii creștini din întregul vilayet au fost folosiți la reconstrucție. Ioan Hațegan amintește în volumul „Legendele Timișoarei”: „Desi nu era foarte întinsă, cetatea Timișoarei a jucat un rol strategic exceptional și înainte și după 1552. Beilerbeiul de Timișoara avea rolul de a supraveghea cele trei țări române și de a ajuta Imperiul Otoman să-și păstreze pozițiile din centrul Europei. După 1699, Banatul și în special Timișoara au redevenit ținuturi de graniță și au fost întărite cu armament, muniție și o garnizoană”. Dar lucrurile aveau să se schimbe…

Perioada de dezvoltare

După ce a cucerit fortăreața Petrovaradinului la 5 august 1716, prinţul Eugeniu de Savoya a luat hotărârea de a asedia cetatea Timişoarei pentru a pune stăpânire pe această importantă poziţie strategică, şi a trimis trupe să o încercuiască. La 31 august 1716 a început asediul care a durat aproape o lună și jumătate. Bătălia decisivă s-a dat în 12 octombrie, în dreptul porții Forforosa, când garnizoana otomană n-a mai putut apăra cetatea și a fost nevoită să capituleze. Pe la ora prânzului, turcii au ridicat steagul alb al capitulării pe unul din bastioanele cetăţii şi au început negocierile pentru predarea acesteia. Actul de capitulare a cuprins zece puncte, printre care: trupelor otomane le era îngăduit să părăsească cetatea în deplină siguranţă, li se asigura hrana contra cost, îşi puteau păstra armele personale şi o muniţie strict necesară, îşi puteau lua avutul ori îl puteau vinde. Cetatea Timișoarei a fost reconstruită în întregime, după tipicul imperial al epocii și a devenit una din cele patru „cetăţi principale” ale habsburgilor. Tot la propunerea lui Eugeniu de Savoya, primul guvernator al Banatului a fost numit contele Claude Florimund de Mercy d’Argenteau, care a fost  general în armata  prințului. Acesta s-a dovedit a fi un excelent organizator și administrator al provinciei, a început  reconstrucția Timișoarei și a modernizat nu numai orașul ci întregul Banat.

La 25 aprilie 1723 a început fortificarea Timişoarei, care s-a încheiat abia în anul 1765. Noua cetate a orașului a fost cea mai impozantă construcţie a secolului al XVIII-lea. În paralel, conform planului de sistematizare conceput de însuși contele Mercy, s-au construit peste tot case de locuit, şco­li, spitale, palate, reşedinţe civile şi militare, biserici şi monumente. În 1728 guvernatorul Timişoarei a dat startul canalizării râului Bega. El urmărea ca o dată cu asanarea terenurilor inundabile din jurul orașului, acestea să poată fi folosite în agricultură. Ulterior canalul Bega a fost prelungit până în Serbia de astăzi şi a devenit navigabil asigurând astfel Timişoarei încă o variantă pentru realizarea schimburilor economice. Construcția canalului a permis primei nave să ajungă, în noiembrie 1732, de la Pancevo la Timişoara. O altă preocupare a contelui Mercy, în legătură directă cu problema apei potabile, a fost cea a regularizării numeroaselor braţe ale Timişului Mic din zona localităţii.

Pentru a aduce Banatul la standarde cât mai ridicate,  contele Mercy a elaborat un plan pentru a dezvolta economia. Astfel, a început construcţia fabricilor: pe o insulă a Begăi fabrica de po­stavuri, iar lângă ea fabrica de piele; au mai fost ridicate fabrica de ciorapi, cea de mătase, de cuie, de praf de puşcă, dar și fabricile de săpun, de hârtie, de pălării, atelierul de vop­sit materiale şi presa de ulei.

Revoluția din 1848

În timpul evenimentelor revoluţionare din anul 1848, care au cuprins întreaga Europă, inclusiv Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, nu se putea ca actualul județ Timiș să nu se fi lăsat cuprins de noile idei de libertate şi egalitate care circulau pe bătrânul continent.

Ecoul evenimentelor din 15 martie 1848 din Pesta a ajuns și la Timișoara, pe 18 martie. În această zi s-a ținut o adunare populară în fața primăriei, sub conducerea primarului Johan Preyer. Împăratul a fost asigurat de atașamentul și devotamentul cetățenilor, însă în ziua următoare, o nouă adunare populară a hotărât sprijin pentru guvernul maghiar revoluționar sub conducerea lui Lajos Batthany. Mișcarea populară din Timișoara s-a întors astfel împotriva Austriei. Bombardată puternic de către revoluționari, cetatea Timișoarei a fost la un pas de a fi cucerită, însă pe 9 august 1849 au sosit intăririle austriece, sub comanda generalului Julius Jacob von Haynau.

După lupta de la Sânandrei, Ungaria a pierdut Banatul, iar Timișoara a ajuns capitala Voivodinei sârbești și Banatului Timișan. De Voivodina au aparținut  comitatele Caraș, Timiș, Torontal, Backa și districtele Ruma și Illok. Ca și capitală a Voivodinei, Timișoara a fost guvernată de contele Coronini Cronberg, până în 1859 și ulterior de Iosif Sokcsevitz  și contele Saint Quentin, în 1860. În acest din urmă an, Banatul a fost reintegrat Ungariei, reorganizat pe comitate, iar acestea împărțite în plăși.

Unirea cu România

Sfârșitul Primului Război Mondial a găsit populația Timișoarei într-o stare extrem de tensionată. La 31 octombrie 1918 s-a defășurat o mare demonstrație de stradă și în sala cazarmei militare a avut loc o întrunire a celor mai importante personalități politice și militare locale. Atunci s-a înființat un Consiliu Național al Banatului, cu reprezentanți ale celor mai importante etnii: români, sârbi, germani și unguri.

Cu o zi înainte, doctorul Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat (bolșevic) din Ungaria și locotenent – colonelul Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului Militar Timișoara au participat în Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari care încercau să perpetueze în haină nouă status quo-ul de dominație maghiară. Întorși la Timișoara, au discutat în seara de 30 octombrie cu fruntașii maghiari locali și decis ca la adunarea populară din ziua următoare să proclame Republica Autonomă Bănățeană, în cadrul Ungariei  și să înființeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta. Lider avea să fie Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie Otto Roth a proclamat Republica Bănățeană și declarat că va rămâne atașat noului guvern maghiar. Manevra însă nu a fost agreată de români care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul României. Aceștia din urmă au părăsit consfătuirea și, într-o întrunire separată, au alcătuit Consiliul Militar Național Român, având ca președinte pe doctorul Aurel Cosma.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Național Militar al Șvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul colonel Albert Fuchs.

La mijlocul lunii noiembrie, situația din Timișoara s-a complicat și mai mult. În data de 10, Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, a trimis o notă ultimativă Consiliului Naţional Maghiar pentru predarea guvernării şi administraţiei Banatului şi Transilvaniei. Nota avea termen două zile, însă Budapesta a cerut o prelungire cu 48 ore. Guvernul maghiar începuse însă tratativele de pace cu Antanta şi a încheiat armistiţiul cu aceasta chiar la 13 noiembrie, la Belgrad.

În baza convenției, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureș, iar teritoriul evacuat trebuia ocupat de forțele aliate. Pe acest temei, unitățile militare sârbe au intrat în Banat și la 14 noiembrie 1918 au ocupat Timișoara. Comandamentul sârb a preluat administrația militară, a dizolvat Gărzile naționale (române, germane și maghiare), și preluat administrația civilă.

În ciuda restricţiilor şi impedimentelor impuse de trupele de ocupaţie, mai mulți reprezentanți Banatului au ajuns la Alba Iulia unde au luat parte la Marea Adunare Națională.

În 1919, la Conferința de Pace de la Paris, Banatul a fost împărțit între România și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Ulterior, o ultimă încercare de independență a venit din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiție la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar și regiunea vecină Bačka. Noua entitate urma, după planurile germanilor, să fie împărțită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Cererea acestora a fost însă refuzată.

Astfel, în iulie 1919, a început o nouă pagină de istorie a județului Timiș, atunci când, în data de 28, administraţia română s-a instalat în Banat. Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru judeţul Caraş-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timişoara pentru judeţul Timiş-Torontal.

La 3 august 1919 în orașul de pe Bega au intrat primele unităţi ale armatei române, sub comanda colonelului Economu…și aici au rămas.

Județul Timiș rămâne una dintre regiunile cu o istorie tumultuoasă, o regiune disputată de-a lungul veacurilor și râvnită de mai multe popoare. Influențele politice și economice au transformat zona într-un mozaic etnic și cultural, care în prezent, alături de Transilvania, a rămas un exemplu concret de bună conviețuire între oameni de etnii diferite. Ține de noi să păstrăm lucrurile neschimbate și să nu cădem pradă discursurilor populiste, al căror obiectiv este destabilizarea.

Răzvan IDVOREAN

Surse: Centenarul României, Historia, Enciclopedia României, Ioan Hațegan – „Legendele Timișoarei”

Articole recente

Înotătorul român David Popovici, s-a calificat în finala de la 100 metri liber la Campionatului European de înot de la Roma, stabilind un nou...

Înotătorul român David Popovici, s-a calificat vineri seară, în finala de la 100 metri liber la Campionatul European de înot de la Roma.

Ministrul Energiei anunță că începe construcția conductei de transport gaze naturale Prunişor – Orşova – Băile Herculane – Jupa

Investiția a fost declarată de importanţă naţională în domeniul gazelor naturale.

„Khetane – Comunități împreună”, primul festival al comunităților marginalizate organizat la Cluj-Napoca

Organizatorii festivalului au invitat la Pata Rât întregul Consiliu Local Cluj-Napoca, în frunte cu edilul Emil Boc.

Judecătoarea Gabriela Baltag, membru CSM, șterge pe jos cu modificările la legile justiției: Nu mi-a fost dat să citesc niciodată legi mai retrograde

Declaraţia a fost făcută în cadrul Plenului CSM, care a luat în discuţie şi urmează să dea un aviz consultativ pe proiectele de modificare a legilor Justiţiei.

Mai multe articole de același fel

Muzeul Catedralei Ortodoxe Mitropolitane din Timișoara – tezaur de istorie și artă sacră

Obiectele expuse în Muzeul Catedralei Mitropolitane sunt o moștenire de credință lăsată din generație în generație pe care avem datoria să o păstrăm și să o transmitem mai departe peste veacuri celor care se vor închina în fața sfintelor altare.

Sfântul Gerhard – promotorul catolicismului în Banat

Într-o anumită măsură i se datorează creştinarea locuitorilor Banatului, iar înfiinţarea la Cenad a primei şcoli teologice din România a făcut ca în această regiune cei doritori să studieze latina şi religia.