Și-a însămânțat în minte un vis și apoi l-a dus la capăt cu cea mai mare încăpățânare. Unsprezece ani de muncă asiduă au fost încununați prin realizarea filmului de succes „Experimentul Pitești”, o peliculă ce relevă o simbolistică puternică, ultimul film în care a jucat Ion Caramitru, unul pe care marele actor nu a mai apucat să-l vadă, un film întrețesut de tragedii puternice, reliefate în multitudinea de arhive sau în povestirile celor cu buzele tremurate, cei ce au supraviețuit experimentului.
Aflată aproape de epuizare, regizoarea Victoria Baltag nu își mai dorește decât o lungă odihnă și să îi poată plăti cândva pe cei cei i-au stat alături: peste 180 de actori, 700 de figuranți și toată echipa tehnică. 11 ani de muncă și uneori 17 ore de filmare pe zi au fost dedicați acestui film.
Cum este deontologic, echipa Știrilor Transilvaniei s-a informat despre priceputa regizoare, respectul nostru fiind triplu, mai ales că am dat cu ochii de o amplă lecție de viață.
Știrbită de copilărie, crescută într-o sărăcie lucie, Victoria Baltag sfidează indirect anumite povestiri biblice, precum că un bogătaș ce a plecat la un drum lung a lăsat trei daruri diferite slugilor sale: unuia un săculeț de galbeni pe care sluga i-a investit și a devenit înstărită, alteia un pumn de galbeni cu care a reușit să crească în viață, stăpânul i-a lăsat în fine ultimei slugi doar doi galbeni, acesteia i-a fost teamă să îi cheltuiască, i-a ascuns în pământ și a așteptat revenirea gazdei, care a tratat-o cu un profund dispreț de altfel. Ei bine, Victoria nu s-a temut să investească mărunțișul, a pornit la drum în acest proiect cu mâinile goale, echipată doar cu o mare încredere în sine, a fost o elocventă hipnotizatoare, convingând să îi vină alături o echipă întreagă, de sute de oameni, cei mai relevanți sponsori fiindu-i părinții, care i-au donat de mai multe ori pensiile derizorii de foste cadre didactice, sau sora ei mai mică, ce a ajutat-o cum a putut cu sume mari pentru ea, dar minuscule pentru un proiect atât de mare. Victoria a mai primit un mare dezinteres din partea Ministerului Culturii. Rezultatul final al Victoriei Baltag a fost acela că a scos la rampă un film demn de a atrage atenția marilor case cinematografice – care s-au grăbit de altfel să i-o ia pe parcurs înainte cu alte titluri și povești similare ; și-a atras un mare interes din partea festivalurilor de film internaționale, dar și a publicului autohton sau internațional ce îi năvălește în săli prin diversele locații la lansare. Mai multe ne va povesti ea însăși…




Adrian Scriminț: Ce mai face regizoarea filmului Experimentul Pitești?
Victoria Baltag: Fac foarte bine, pregătesc o proiecție de film la Teatrul Național pe data de 11 octombrie, la începutul lui Noiembrie vom pleca într-un turneu în America Latină, fiind selectați la mai multe festivaluri în Columbia și Peru și vom petrece mai bine de o lună de zile în aceste țări, urmând ulterior mai multe proiecții de film prin Europa.
A.S: 11 ani de lucru la acest film. Să fie acesta un record? Cum ne poți dezvolta lunga călătorie?…
V.B.: Așa cum ai menționat, am o echipă foarte mare iar responsabilitatea e undeva pe umerii mei. Chiar dacă am întâmpinat în drumul nostru piedici destul de mari, echipa m-a susținut, a fost formidabilă și mi-a fost ca o familie. M-au încurajat atât ei cât și oamenii pe care i-am întâlnit în drumul nostru, dându-mi resurse să mai pot.
A.S. De unde ți-a venit lumina călăuzitoare să scoți la rampă acest film?
V.B.: În 2011 am participat la „Universitatea de vară” organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Acolo am văzut un documentar numit „Demascarea”, unde au fost intervievați câțiva supraviețuitori ai experimentului Pitești. Studentă fiind am empatizat foarte mult cu acest abominabil fapt, constatând că nu există un film despre ceea s-a întâmplat, considerând că este important pentru noi să ne cunoaștem trecutul ca să ne dezvoltăm sănătos, și m-am hotârât chiar atunci, spunându-le colegilor mei că vreau să fac un film. Au glumit pe seama mea. Aveam puțin peste 20 de ani, dar eu mi-am luat în serios dorința, m-am documentat din arhive și am luat legătura cu câțiva supraviețuitori.
A.S.: Ai întâmpinat piedici în cercetare, sau ți s-au deschis de la sine căi pentru schițarea tematicii filmului?
V.B. Am primit ajutor foarte mare în ceea ce privește cercetarea. Îmi amintesc că m-am adresat mai multor instituții asupra interesului acestui subiect și chiar m-au ajutat. Arhivele comunismului sunt foarte mari și am avut nevoie să fiu direcționată special către ceea ce mă interesa pe mine. Odată ce am avut comunicatele de presă în media din România, rudele supraviețuitorilor au putut accesa numărul meu de telefon, au sunat, și iată că cu această ocazie mi-am îmbogățit documentarea într-o proporție de 80% pe testimonialele lor.
A.S. Cum ai reușit să convingi atâția oameni să se încadreze într-un proiect cu buget zero, cum ai reușit să îl convingi pe marele Ion Caramitru?
V.B. La Ion Caramitru am mers cu scenariul sub braț, am ciocănit la secretariatul Teatrului Național, am dat scenariul doamnei secretare, acesta fiindu-i înmânat domnului Caramitru. Am primit ulterior un telefon de la domnia lui după două săptămâni. Îmi spunea că este un proiect bun. Mi-a cerut timp de gândire asupra rolului pe care i-l propusesem. Mai târziu și-a dat acordul și au început între noi colaborări deosebit de frumoase. L-am avut alături de mine pentru prima dată la Iași, în timpul în care dumnealui își lua cina, tocmai venise pentru filmări. Își imagina că o să vadă un munte de om, chiar a rămas surprins când a constatat că sunt atât de mică, nu se aștepta să mă vadă atât de plăpândă și îmi amintesc că m-a întrebat: „Da’ tu nu mănânci?!” Cum aș fi putut îndrăzni să îi spun că în locația cu pricina nu am obținut sponsorizare de masă decât pentru dumnealui? A luat farfuria cu pricina, cu tot cu lingură și mi-a dat comanda: „Te rog să mănânci!” – și am mâncat cu lingura lui Caramitru, asta fiind o amintire pe care nu am să o pot uita niciodată.
A.S.: Ion Caramitru nu a mai reușit să își vadă ultimul film în care jucat. Cum ai gestionat veștile nefaste?
V.B.: Să știi că domnul Caramitru mă suna la fiecare trei luni. A văzut toate materialele în ceea ce privește montajul, până la o lună înainte să treacă la cele veșnice. Chiar cu o lună înainte am fost la dumnealui în birou și i-am prezentat materialul, discutasem despre organizarea premierei, am fi vrut să o facem în toamnă. Era foarte fericit, îmi spunea că o să facem o premieră spectacol pe care o să o țin minte toată viața. Ar fi vrut să îl scoatem mai devreme, cu montajul incipient pe care l-am avut, pentru că pentru dumnealui era mai important subiectul decât cum aș fi făcut montajul, și știu că tot timpul mă întreba: „Când Victoria, când?” „Nu acum, domnu Caramitru!” ”Da’ când, Victoria???” „Când voi fi pregătită, domnu Caramitru, deoarece nu a ajuns încă la nivelul de film!” Tăcea și aștepta. Așadar a plecat la cele sfinte cu informații clare despre film.
A.S.: Îmi spuneai cu amărăciune că acest film ți-a luat ca timp cât alte zece filme pe care le-ai fi regizat în altă țară. Vei mai regiza ceva vreodată în România?
V.B.: Voi regiza dacă voi avea oportunitatea și dacă se vor găsi resurse, pentru că în 12 ani de muncă benevolă eu și echipa mea am obosit. Avem nevoie să plătim tot ceea ce este de plătit, avem nevoie să trăim. Cu toții am lucrat în mai multe locuri pentru a găsi posibilități financiare să subzistăm și să mergem înainte cu acest proiect. Este foarte greu și îmi doresc din tot sufletul ca la noi în țară să existe finanțări pentru a putea face film de conținut, film educațional sau film care să aducă valoare adăugată, nu doar divertisment.
A.S.: Ce crezi, succesul pe care îl prezintă filmul Experimentul Pitești, va deschide ochii autorităților? Îți vor fi cândva alături?
V.B. Da, sunt convinsă că da. Deja am observat că la email-urile mele trimise către președinție, guvern, senat primesc răspuns. La anul se vor împlini 35 de ani de la căderea comunismului, ca atare probabil că vor exista resurse finaciare pentru a organiza evenimente în acest sens, și filmul meu despre asta vorbește, de spre comunism. Trebuie să știm cum a fost ca să ne asumăm să acceptăm ceea ce s-a întâmplat, ca să putem crește. Dezvoltarea sănătoasă constă și în asumarea conștientizării lucrurilor mai puțin plăcute, așa cum a fost experimentul Pitești.
A.S. Pe unde a fost vizionat filmul experimentul Pitești și pe unde se preconizează a mai fi vizionat încă?
V.B. Am să încep cu străinătatea: am fost în diferite orașe din Canada și America făcând un mic turneu canadiano-american, o lună de zile am petrecut-o în Mexic, fiind invitată la anumite festivaluri de film, de asemenea am făcut proiecții pentru mexicani prin licee și școli, un proiect foarte bine primit. În România am mers în peste 44 de locații: Iașiul a văzut filmul acesta, Piatra Neamț, Brașov, București, Timișoara, Cluj, Oradea, Sibiu, Bacău, am fost și în sate, peste tot unde am fost invitată. Îmi amintesc cu plăcere de vizita la Brașov, primarul Allen Coliban a stat în picioare pentru că și-a cedat cuiva scaunul, am dat de o sală arhiplină acolo, nu am să uit niciodată detaliul acesta, chiar sunt onorată, mai ales că au participat la lansare ambii edili ai orașului: primarul Allen Coliban și viceprimarul Flavia Boghiu.
A.S.: Vorbeam de o amplă oboseală acumulată. Iat-o acum pe regizoarea Victoria Baltag îndreptându-se spre odihnă prin intermediul unei căsătorii. Despre ce este vorba?
V.B.: Vine momentul să intrăm cândva și în rând cu lumea. Mă căsătoresc în câteva zile. Este vorba de 7 octombrie. Trebuie să știți că după acest interviu filmat mă duc practic să îmi caut un voal. Soțul meu este portughez iar nunta se va ține în străinătate. Nu îmi vine să cred câte persoane importante vor participa la nunta noastră, chiar și din partea mai multor ambasade.
A.S: Unde se vede omul Victoria Baltag într-un viitor mediu și lung?
V.B. Pregătind alte filme, alte proiecte frumoase. Am început să lucrăm la un film de lung metraj, și anume relevarea capodoperei lui Benjamin Fondane – Nostradamusul cinematografiei interbelice – „Tararira ne unește”. El este un român de origine evreiască ce a plecat pe jos la Paris, prieten foarte bun cu Brâncuși, care în 1936 a făcut un film care a dispărut, iar eu prin intermediul doctoratului meu am reușit să adun diverse pelicule, am dat de interviurile și declarațiile anumitor actori sau specialiști ai echipei și încerc acum să le pun cap la cap. Mai repede decât asta, pe 25 noiembrie facem premiera documentariului „Titus Munteanu – o viață în televiziune, este un documentar despre cum s-a născut televiziunea Română și despre ce influențe a avut Titus Munteanu asupra divertismentului din România. După premiera din 25 poate vom merge prin toată țara, nu neapărat cu prezența mea, pentru că o să fiu în America Latină, dar filmul va ajunge la oameni.
În încheiere urez drumuri deschise Știrilor Transilvaniei și emisiuni de calitate, așa cum știe să le facă doar Adrian Scriminț.
Urmăriți aici, interviul integral: