În mijlocul speculațiilor și a zvonurilor aprinse, președintele Klaus Iohannis a devenit subiectul unei discuții intense în contextul posibilei sale candidaturi pentru funcția de secretar general al NATO. Cu toate că unii pot privi această posibilitate ca pe o surpriză, pentru cei care au urmărit cu atenție evoluția politică a președintelui și a relațiilor României la nivel internațional, această candidatură ar putea fi mai degrabă rezultatul unei strategii premeditate și coordonate.

În ultimii ani, România și liderii săi, în frunte cu președintele Iohannis, au demonstrat o determinare și o angajare fermă în susținerea valorilor europene și nord-atlantice, consolidând astfel potențialul țării noastre ca un pilon al securității și apărării în Europa. Suntem țara în care conflictele și certurile interne între politicieni sunt la ordinea zilei și nu în puține rânduri am reușit să transformăm acest mod de viață într-un produs de export la Bruxelles. Totuși, în ultimii ani, România pare că a învățat din oportunitățile ratate ale trecutului și este gata să își ia locul bine meritat în noua arhitectură europeană. Bineînțeles că opinia publică la informația apărută – deocamdată pe surse, privind faptul că alesul țării noastre este Klaus Iohannis, a fost una ”condimentată” de nelipsita doză specific autohtonă de sarcasm, având în vedere nemulțumirile interne ale României în fața așteptărilor față de președinte. Dar ceea ce trebuie să înțelegem noi, ca popor, nu este faptul că omul Klaus Iohannis ar putea deveni secretar general al NATO, ci că Președintele României ar putea fi responsabil de întreaga apărare a Europei și lumii. Același președinte care, la Conferința de Securitate de la München din 2019, avertiza asupra provocărilor din Flancul Estic, și același actor instituțional care coordona activ în summiturile NATO și relațiile cu partenerii strategici ai României.

Argumentul pentru o candidatură premeditată și bine fundamentată se întărește și mai mult atunci când analizăm sprijinul politic extern de care președintele Iohannis beneficiază. Discursurile de la nivel înalt, precum cel al liderului grupului popularilor europeni, Manfred Weber, care a evidențiat contribuția decisivă a președintelui Iohannis în promovarea securității și apărării europene, confirmă susținerea puternică din partea partenerilor strategici ai României. Să nu ne amăgim – postul de secretar general al NATO este unul politic, numirea oricui în această poziție se face în urma unor negocieri politice, iar simpla posibilitate – chiar și sub o formă informală ca un zvon, ca un român să ocupe cea mai înaltă poziție din NATO ar trebui să ne facă să înțelegem că România este pe punctul de a-și depăși condiția de simplu stat membru. Indiferent de afilierile de partizanat ale fiecăruia, este obligatoriu să percepem că președintele României – sau orice alt candidat pe care l-ar putea oferi țara noastră, are nevoie de sprijinul structurii politice europene din care face parte, ori niciun alt lider PPE nu a beneficiat în ultima vreme de atâta vizibilitate precum Klaus Iohannis. Strict din punct de vedere politic, cărțile par a fi aranjate pozitiv pentru noi la nivel european.

Încă din 2021, se vorbește despre o posibilă candidatură a președintelui Iohannis la funcția de secretar general al Alianței, lucru ce confirmă o rațiune strategică ce sprijină această decizie. Nu lansează nimeni în spațiul public astfel de informații, ce au fost ulterior perpetuate în 2022 și 2023 fără să aibă un fundament. În plus, la întâlnirile pe care actualul lider al NATO, Jens Stoltenberg, le-a avut cu Klaus Iohannis și-a arătat de fiecare dată aprecierea față de modul în care România a gestionat situația pe Flancul Estic al NATO.

Cine poate înțelege mai bine nevoile și principiile Articolului 5 al NATO dacă nu liderul unui fost stat membru al Pactului de la Varșovia?

Logica, fundamentele și nevoie de a avea un lider est-european la șefia NATO rezidă în cel mai simplist lucru: amenințările la adresa Alianței sunt exact pe Flancul Estic, nu pe undeva prin Țările de Jos sau în zona fiordurilor nordice. Și acest lucru îl știu foarte bine și liderii statelor membre. Chiar dacă există opoziție din partea unora față de această candidatură, la o evaluare atentă s-ar putea ca optica și voturile să se întoarcă în favoarea lui Iohannis.

Mai mult decât atât, poziționarea României în negocierea arhitecturii de vârf a Europei și în cadrul NATO nu poate fi considerată întâmplătoare sau lipsită de semnificație. Prin prezența sa la conducerea NATO, președintele Iohannis ar putea crea noi oportunități pentru țara noastră, precum garanții de securitate mai bune sau ar putea muta focusul discuțiilor de la nivel european privind investițiile în tehnică militară către România. Trăim o epocă a renașterii naționalismului, în care apartenența la instituții europene este luată constant în derâdere sau, mai grav, atacată ca și cauză a tuturor problemelor. Și totuși, în ciuda tuturor portavocilor cu accent mai degrabă estic, românii se declară atașați valorilor europene și își confirmă încrederea în acestea. Tocmai de aceea avem nevoie să credem și, poate, să susținem, ideea că președintele României poate deveni șeful NATO.

Beneficiile unei astfel de poziții pentru Klaus Iohannis nu ar fi limitate doar la nivelul României, ci ar avea un impact semnificativ asupra întregii Alianțe și a arhitecturii de securitate și apărare în Europa. Prin promovarea unei voci puternice din flancul estic la conducerea NATO, Europa ar putea face față mai eficient provocărilor și amenințărilor de securitate din regiunea sa de vecinătate și dincolo de aceasta.

În mod evident, această poveste a preluării șefiei NATO de către președintele României va dura, se va dezvolta și va cunoaște numeroase narațiuni. Este dificil în a evalua realist care sunt șansele lui Klaus Iohannis, și este foarte posibil ca pentru România lunii februarie 2024 acestea nici să nu conteze. Ceea ce este extrem de relevant pentru noi toți este să înțelegem că, indiferent de numele propus, am ajuns ca țară să contăm suficient pentru a putea evolua, pentru a putea crește și pentru a putea avea o voce mai puternică. Iar acest scop ar trebui să fie mai puternic decât orice conflict și dispută internă și ar trebui să ne catalizeze pe toți în a fi mai activi și conștienți de ceea ce putem face pentru a susține acest deziderat.