Agitația din ultimele zile referitor la comemorarea a 150 de la moartea lui Avram Iancu a condus la suită de postări care deformează, în opinia mea, istoria. Majoritatea lumii dă vina, de obicei, pe istorici pentru informațiile false care se rostogolesc prin toate tipurile de canale mass-media, bloguri, pagini de social-media etc. Dar nu este adevărat!
Precizez că, de cele mai multe ori, jurnaliștii sau influencerii preiau informații neadevărate deja existente pe net. Iar aceste informații false se rostogolesc ca un bulgăre de zăpadă. Din prea mult patriotism și prea puțină informare la nivel de sursă documentară se ajunge la crearea unei „bule informatice” care nu se regăsește în adevărul istoric. Așa este și cazul din aceste zile referitor la testamentul scris de Avram Iancu, redactat la Câmpeni, la 20 decembrie 1850.
„Ultima mea Voință!” se află în patrimoniul Bibliotecii Central Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, fiind dat în custodie de către familia Rațiu. Puțini știu de el, puțini respectă adevărul istoric.
În schimb foarte multă lume citează primele rânduri. Greșit, în opinia mea! În testamentul lui Avram Iancu nu este scris „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită!”. Nicidecum. Dacă este să transcriem ce a scris cu mâna lui Avram Iancu textul este: „Unicul dor a vieții mele fiind ca se me ved Natiunea mea fericite…”. Acest fapt s-a întâmplat din cauza faptului că la mijlocul secolului XIX s-a trecut de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Trebuie să mai ținem cont și de faptul că Avram Iancu nu era scriitor, ci avocat și revoluționar.
Prin urmare verbul „a fi” la intranzitiv, predicativ fiind, înseamnă ceva (vezi Dicționarul explicativ al Limbii Române (București, 2016, p.425). „Fiind”, înseamnă altceva, din două puncte de vedere. La o primă opinie, personal nu-mi permit să corectez Academia Română, care specifică că „fiind” e ceva la trecut. Dar cercetând, cu puterea minții mele, am descoperit în DOOM III (Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, București, Ediția a III-a, 2021, p. 540), există „fiind că” la participiu plus gerunziu plus conjunctival. Verbul „a fi” este la prezent, nu la gerunziu.
Și mai este ceva. Dacă citezi din Eminescu, e OK. Dacă citezi din Avram Iancu, nu e OK. Chiar dacă e testamentul lui. Cum ar fi să spui la o serbare școlărească: „Pe când eram copil, păduri cutreieram” în loc de „Fiind băiet, păduri cutreieram”???
Transliterația ne oferă prilejul de a afirma că în textul inițial trebuie transcris din mai multe multe puncte de vedere. În primul rând trebuie avută în vedere construcția frazei și apoi morfologia. Într-adevăr, trebuie înlocuit „a” cu „al”, e” cu „ă”, plus eliminat „u”-l final de la cuvinte precum „succesu”, literă care nu se pronunța. Mai sunt și niște diacritice lipsă, sau în plus. Apoi trebuie să ținem cont de text. În opinia mea textul este „Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită..”
Țin să precizez că nu sunt lingvist, ci istoric.
