Autor: Daniel I. Iancu

  • Avram Iancu. O precizare: „fiind” nu este egal cu „e”

    Avram Iancu. O precizare: „fiind” nu este egal cu „e”

    Agitația din ultimele zile referitor la comemorarea a 150 de la moartea lui Avram Iancu a condus la suită de postări care deformează, în opinia mea, istoria. Majoritatea lumii dă vina, de obicei, pe istorici pentru informațiile false care se rostogolesc prin toate tipurile de canale mass-media, bloguri, pagini de social-media etc. Dar nu este adevărat!

    Precizez că, de cele mai multe ori, jurnaliștii sau influencerii preiau informații neadevărate deja existente pe net. Iar aceste informații false se rostogolesc ca un bulgăre de zăpadă. Din prea mult patriotism și prea puțină informare la nivel de sursă documentară se ajunge la crearea unei „bule informatice” care nu se regăsește în adevărul istoric. Așa este și cazul din aceste zile referitor la testamentul scris de Avram Iancu, redactat la Câmpeni, la 20 decembrie 1850.

    „Ultima mea Voință!” se află în patrimoniul Bibliotecii Central Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, fiind dat în custodie de către familia Rațiu. Puțini știu de el, puțini respectă adevărul istoric.

    În schimb foarte multă lume citează primele rânduri. Greșit, în opinia mea! În testamentul lui Avram Iancu nu este scris „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită!”. Nicidecum. Dacă este să transcriem ce a scris cu mâna lui Avram Iancu textul este: „Unicul dor a vieții mele fiind ca se me ved Natiunea mea fericite…”. Acest fapt s-a întâmplat din cauza faptului că la mijlocul secolului XIX s-a trecut de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Trebuie să mai ținem cont și de faptul că Avram Iancu nu era scriitor, ci avocat și revoluționar.

    Prin urmare verbul „a fi” la intranzitiv, predicativ fiind, înseamnă ceva (vezi Dicționarul explicativ al Limbii Române (București, 2016, p.425). „Fiind”, înseamnă altceva, din două puncte de vedere. La o primă opinie, personal nu-mi permit să corectez Academia Română, care specifică că „fiind” e ceva la trecut. Dar cercetând, cu puterea minții mele, am descoperit în DOOM III (Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, București, Ediția a III-a, 2021, p. 540), există „fiind că” la participiu plus gerunziu plus conjunctival. Verbul „a fi” este la prezent, nu la gerunziu.

    Și mai este ceva. Dacă citezi din Eminescu, e OK. Dacă citezi din Avram Iancu, nu e OK. Chiar dacă e testamentul lui. Cum ar fi să spui la o serbare școlărească: „Pe când eram copil, păduri cutreieram” în loc de „Fiind băiet, păduri cutreieram”???

    Transliterația ne oferă prilejul de a afirma că în textul inițial trebuie transcris din mai multe multe puncte de vedere. În primul rând trebuie avută în vedere construcția frazei și apoi morfologia. Într-adevăr, trebuie înlocuit „a” cu „al”, e” cu „ă”, plus eliminat „u”-l final de la cuvinte precum „succesu”, literă care nu se pronunța. Mai sunt și niște diacritice lipsă, sau în plus. Apoi trebuie să ținem cont de text. În opinia mea textul este „Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită..

    Țin să precizez că nu sunt lingvist, ci istoric.

  • Despre „Palia” de la Orăștie, la 440 de ani

    Despre „Palia” de la Orăștie, la 440 de ani

    Ziua Paliei este mai mult menționată decât, după părerea mea, cunoscută cu exactitate. Orăștia se recomandă drept „urbea Paliei”. Și pentru că există un monument realizat de sculptorul Nicolae Adam în 1974, o publicație cu numele de Palia Expres sau clădirea unui fost magazin universal amintind de așa ceva, poate că ar trebui să ne oprim puțin asupra cărții. Cel mai probabil o să mă repet insistând asupra unor amănunte, dar ele trebuie puse în discuție pentru că lumea, mai nou, devorează doar știri citite pe internet. Unele fabuloase.

    Asupra cărții tipărite la 1582 și cunoscută drept Palia de la Orăștie se vorbește destul de des, în principiu vehiculându-se adevăruri auzite prin liceu la lecțiile de limba și literatura română, amestecate cu date inventate și informații după ureche sau luate drept literă de lege istorică la niște bârfe.

    „La ora actuală, conform Institutului Național al Patrimoniului, în România se mai păstrează doar cinci exemplare: patru la Biblioteca Academiei Române din București (cu numerele de inventar 105-108), iar al cincilea la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia (cu numărul de inventar 33291), filială a Bibliotecii Naționale a României” (Daniel I. Iancu, Palia… Cartea, în Palia Expres, an, XXIV, nr. 42, (848), 3-9 noiembrie, 2016, p. 3”… Între timp se pare că s-au mai descoperit două exemplare, dar o să revenim cu amănunte.

    „Tipărită de diaconul Şerban, fiul mult mai celebrului Coresi, şi a diacului Marian, Palia de la Orăștie reprezintă prima traducere parțială în limba română a Vechiului Testament, traducătorii folosind pentru prima dată denumirea de „români”, în loc de „rumâni”. Practic este vorba doar despre primele două cărți ale lui Moise, Creațiunea și Ieșirea, traduse în română după o versiune maghiară (Pentateuhul lui Gáspár Heltai) și o Vulgată, o versiune a Bibliei tradusă în limba latină. Chiar termenul de „Palia” nu înseamnă altceva decât „vechi” (vezi atâtea alte exemple, precum „paleozoic”, „paleolitic” ori „paleografie”), de data asta termenul făcând referire directă la Vechiul Testament”.

    „Exemplarele aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române din București, au o proveniență necunoscută, în timp ce volumul de la Alba Iulia, cu legătură veche în piele pe lemn, provine din succesiune, el aflându-se la momentul înființării mai sus amintitei biblioteci (31 iulie 1798) în posesiunea baronului Ignatius Batthyany. În plus, nu regăsim în exemplarul albaiulian nici pagina nenumerotată cu ornamente manuale și nici xilogravura cu blazonul familiei Bathory” (Ibidem).

    Am văzut în aceste zile cum foarte multă lume declară că 14 iulie 1582 este ziua când s-a finalizat tipărirea cărții. Întrebarea mea este de unde atâta siguranță în ceea ce privește data? Cert este că, din câte cunosc, până la apariția Noului Testament de la Bălgrad, în 1648, Palia de la Orăștie a reprezentat cea mai reușită traducere a respectivelor texte biblice. Căci, după cum afirma Nicolae Cartojan într-un subcapitol special din Istoria literaturii române vechi (București, 1996, p. 110), „Palia ocupă în ciclul traducerilor românești din veacul al XVI-lea un loc aparte prin frumusețea traducerii, prin limba ei vioaie, pitorească și armonioasă. Traducătorii au știut să folosească frământările unui veac de muncă literară pentru a nimeri cuvinte expresive, care deșteaptă imaginația și mișcă simțirea”…

    Revenind la data de 14 iulie, personal nu am detalii despre acest amănunt esențial, deoarece nu am avut acces la ultimele cercetări referitoare la subiect. Dar în lucrarea Bibliografia românească veche: 1508 – 1830 (de Ioan Bianu și Nerva Hodoș, tom 1, București, 1903, p. 97), se specifică data de 14 iulie. În ediția îngrijită de Viorica Pamfil, Palia de la Orăștie. 1581-1582 (București, 1968), se fac următoarele precizări: „Lucrarea a fost tipărită de doi ucenici ai lui Coresi, diaconul Șerban „meșterul mare a tiparelor” și Marian diacul, care luară în lucru cartea la 14 noiembrie 1581 și o sfîrșiră în iunie (sau iulie) 1582 în „cetatea Orăștie”” (p. VIII). După care textul continuă: „Și s-au început aceste cărți luna noiembrie 14 și se-au săvîrșit în luna lu iunie 14. Vă leato 7090” (p. 1) Adică Anul Domnului 1582…

    Din punctul meu de vedere, întrebarea este aceasta: când sărbătorim tipărirea Paliei de la Orăștie? Pe 14 iunie sau 14 iulie? Cine este mai curios să se uite și la poze, că acolo, în volumul editat de Viorica Pamfil apare iunie, nu iulie… Dar sunt ediții și ediții…

  • În amintirea Eroilor

    În amintirea Eroilor

    Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva dorește, cu ocazia Zilei Eroilor, să prezinte sumar câteva aspecte legate de modul în care comunitățile locale din județul Hunedoara au ținut să păstreze cât mai mult timp amintirea celor care și-au dat viața pe diversele fronturi ale războaielor mondiale, dar și în timpul revoluțiilor sau răscoalelor din ultimele secole.

    În cadrul unui proiect inițiat cu mulți ani în urmă s-a încercat inventarierea monumentelor și a crucilor de eroi de pe raza localităților hunedorene, fiind documentate sute de astfel de obiective. Toate acestea au fost ordonate după mai multe criterii, precum: perioada în care au fost înălțate (interbelică, comunistă, post-decembristă); materialele din care au fost construite (lemn, piatră, fier, marmură etc.); susținerea financiară și materială a ridicării lor (cu sprijin din partea autorităților publice sau a unor persoane private); locul de amplasare (vatra satului, cimitir, de-a lungul drumurilor sau prin grădini); starea de conservare; stilul arhitectonic, ornamentație, motive decorative sau textele care se regăsesc pe aceste obiective.

    Fără a intra în detalii, dorim să menționăm că pe teritoriul județului Hunedoara există o mare varietate de monumente dedicate Eroilor. Un prim tip ar fi acela al „monumentelor cu vultur”, ridicate în perioada interbelică, precum cele din Gelmar, Simeria sau Crișcior. Dar nu trebuie trecute cu vederea nici monumentele „tip obelisc” (Balșa, Aurel Vlaicu etc.) sau monumentele „tip cruce” (Sântandrei, Stănija etc.). Un aspect ce merită amintit este cel al monumentelor „fără cruce”, precum cel realizat la Romos în perioada comunistă. După 1989 modul de realizare al acestui tip de monumente se schimbă, unele dintre ele având simbolul crucii realizat sub forma unei „cruci de aer” în jurul căreia a fost ridicat monumentul, precum cele de la Pricaz sau Romoșel.

    În ceea ce privește crucile de eroi, fiind de ordinul sutelor, am dori să amintim aici doar pe cele ale lui Ioan Lupșor din Turdaș, Nicolae Buda din Folt sau a lui Ioan și Nicolae Opriș din Poienița.

    Eroilor Patriei, Glorie Eternă!

    Dr. Daniel I. Iancu, Cercetător științific III

  • Transilvania mea | Turul Centenarului. Partea I. Din Deva la Timișoara

    Transilvania mea | Turul Centenarului. Partea I. Din Deva la Timișoara

    Habar nu aveam de turul respectiv. Cum stăteam eu liniștit pe canapea, după Revelion, numai ce primesc un mail de la Bamse. Era 4 ianuarie 2018, iar mail-ul era ceva de genul: băăă nu mergem și noi? Bine, Bamse o fost mai finuț și nu m-o luat cu Băăă!. Mi-o zis „Ciao, Dani!”. Mi-a urat „La mulți ani!”, apoi m-a întrebat ceva de genul: „ce zici, ai chef să mergem la evenimentul ăsta?”… Și îmi trimite un link. După care îmi comunică că „ar fi fain să venim de la Timișoara”, îmi spune să am grijă de mine și îmi urează sănătate.

    Normal că nu aveam chef să merg. Dar ce să-i spun omului? Să-l refuz din prima? N-am putut. Și am zis da. M-am pregătit minuțios: am dormit, am mâncat bine, mi-am făcut rost de viitoare nevastă tânără, i-am spus lui Mihnea să aibe grijă să nu facă prostii cât îs eu plecat și Dicăi să aibe grijă de Mihnea. Problema a fost că n-am făcut antrenament. Eram mai moale ca o pufoșenie de iepuraș.

    Și atunci mi-am pus întrebarea: cum ajung eu la Timișoara? Căci Turul Centenarului, organizat de Lucian Mîndruță, pleca din trei părți: de la Iași, din fața Palatului Culturii, de lângă statuia lui Ștefan cel Mare; de la Timișoara, din Piața Operei; și de la București, din Piața Palatului, din preajma statuii lui Carol I, de pe Calea Victoriei, toate trebuind să și trebuia să se unească la Alba Iulia. Ceea ce s-a și întâmplat.

    Eu știam și știu unde este Timișoara. Dar lucrurile nu se întâmplă cum vreau oamenii. Primo: „Turul Centenarului” a devenit turul „Pedalăm pentru România”. Căci unii români șmecheri au furat ideea și titlul. Lucian Mîndruță știe mai multe. Eu știu doar că am făcut cerere să particip la eveniment. Posibil să fi fost singurul cercetător științific care a pedalat 500 de kilometri timp de cinci zile. Nu garantez.

    Secundo. Problema a fost cum să ajung la Timișoara. Cu bagaje, cu bicicletă și pe post de persoană fizică. Când gândeam eu mai intens, numai ce m-a bubuit o idee: îl sun pe Florin Ispas. El răspunde la telefon, îi spun problema, el acceptă să mă ducă în vestul țării. Seara. Bine, bine, dar ce fac cu mine când ajung în Timișoara? Unde dorm? Îmi vine și altă idee, mai grozavă!

    Îl sun pe Cătălin Tibori și-l întreb dacă pot dormi la el.  Ăsta e rău tare. O zis că nu. Că cică pot dormi la el doar dacă stăm să mâncăm ceva și să bem o bere. Am acceptat, că doar nu era să dorm în gară.

    L-am sunat iar pe Florin Ispas. Am plecat. Am ajuns la Timișoara. Ne-am rătăcit un pic prin oraș. Dar, într-un final, am dormit domnește… Dimineața a fost de groază…

  • Transilvania mea | Prin Apuseni. Prin cețuri, spre Almașu Mare

    Transilvania mea | Prin Apuseni. Prin cețuri, spre Almașu Mare

    Dimineața a fost splendidă. N-am văzut nimic din cauza cețurilor care acopereau valea Tarniței, sau din cauza norilor din capul nostru. Am mâncat sănătos de dimineață: niște colesterol sub formă de slănină și cârnați, diluat cu ceapă roșie și usturoi. Am făcut curățenie prin bucătăria de vară, deși era mijlocul iernii, am închis ușa și am pus cheia la locul ei, unde fuseserăm deja informați că trebuie să o lăsăm.

    Ovidiu o fost tare sprinten. Abia mă țineam după el. Asta la coborâre, pe „drumul de costișă” ce merge pe culme spre șaua dintre văile care despart județele Hunedoara și Alba. Ajunși acolo, am poposit un pic. Cețurile păreau să se fi ridicat un pic mai mult. Eu am crezut că Ovidiu are dreptate și de atunci încolo o să fie vreme faină ca vara, deși m-am uitat în calendar și știam că suntem în mijlocul iernii.

    N-am avut de ales și am plecat mai departe. Faine locuri. Mai întâi am mers prin pădure, tot pe curbă de nivel. Am ajuns la o răscruce unde era o cruce de răscruce. Apoi am lăsat drumul care ducea spre Almașu Mare și am mers tot pe culme. Am dat de zăpadă. Am urcat. Apoi am ajuns într-un fel de vârf și am început să coborâm. La cealaltă coborâre eu am fost mai viteaz dacât Ovidiu.

    În opinia mea trebuia să ajungem prin satul Almașu de Mijloc. N-am ajuns. Adică am ajuns, dar prima dată ne-am rătăcit și am ajuns tot în Almașu Mare, pe care încercaserăm să-l ocolim. Era o ceață de nu nimereai să-ți bagi degetele-n ochi. Lătrau câinii după noi, încercau oamenii să ne îndrume pe drumul cel bun. Din cauza ceții nu auzeam prea bine, așa că am mers pe unde am crezut eu că-i bine. Ne-am rătăcit, dar nu foarte mulți kilometri.

    La crâșma din Almașu Mare, amplasată vizavi de monumentul eroilor din localitate, am așteptat un pic până să ne deie Tanti două beri. Sau o bere și un suc. Eu vreau să cred că Ovidiu o cerut berea. Am plecat spre Almașu de Mijloc. Kilometri peste kilometri. Bocanci umezi. Un chin frumos, ce să mai zic. Începea să se întunece din nou. Deja stresul tindea să atindă cote maxime…

    Dar eu nu l-am lăsat pe Ovidiu de izbeliște. Am decis să meargă el în față, în caz că apare vreun urs, lup, mistreț… eu fiind la urmă, eram pradă fragedă. Ovidiu scăpa. Plus că eu am un instinct de conservare ceva de speriat: nu numai animalele sălbatice se uită crunt la mine, dar și soacrele. El e mult mai tânăr ca mine și prefer să-l condamn la o căsnicie fericită ani de zile.

    Știu că nu este OK să dai din casă… dar… numai ce trecem noi de Almașu de Mijloc și se pogoară deasupra noastră o minune Dumnezeiască: o mașină Dacia Papuc. Care o oprit și ne-o dus până în Geoagiu (altădată sat, azi oraș). Ne-o lăsat în stația principală, de unde am așteptat autobuzul Geoagiu – Deva. După patruzeci de minute a venit autobuzul, ne-am urcat în el și am mers la cășile noastre din Deva…

  • Transilvania mea | Prin Apuseni. O seară la Tarnița

    Transilvania mea | Prin Apuseni. O seară la Tarnița

    Prin urmare, am respectat decizia lui Ovidiu. Ne-am dus direct în gura câinilor. Ziua se întuneca. Venea noaptea. Câinii lătrau. O harababură totală. Trecem de o primă casă, dar era părăsită: nici urmă de om prin preajmă. A doua gospodărie, la fel. Începuse asfaltul.

    După o curbă, numai ce zărim în zare o mașină de teren în fața unei porți din fața unei case. Îl abandonez pe Ovidiu lângă bagaje și îmi fac curaj să intru în curtea omului. Pustiu ca-n Sahara, doar că era mai frig, fiind 19 decembrie, după cum v-am mai spus. Becurile erau stinse, găinile erau puse la somn, câini nu erau… Dracu știe de unde lătrau când veneam noi la vale de pe deal.

    Merg prin curte bănuitor. În fund se zărea o șură așa că mi-am zis să văd dacă totuși nu puteam înnopta în fân, prin pod. Și numai ce-mi iasă-n cale proprietarul. Dăduse de mâncare la vaci. Omul, pe numele lui Neluțu Vesa, s-o încruntat un pic, inițial, la mine: de genul ce dracu caut eu pe înserate în ograda lui! Eu eram ca-n biserică la slujbă: țineam mâinile lipite în fața buzelor și mă rugam. I-am zis omului adevărul: că venim de departe și că doream să dormim într-o șură în fân, dar nu știam bine locurile.

    Neluțu Vesa s-o încruntat iar către mine. Eu aș fi vrut să-l strig pe Ovidiu să mă scape ca să nu mor, dar ăsta nu venea oricum, că păzea rucsacii. Așa că am început să pun în practică „teoria pacificatorului”. Habar n-am cum se procedează, dar a funcționat. I-am explicat lui Neluțu că suntem doi oameni vai de capul nostru și că am vrea să dormim la el în șură. El o venit spre mine. Eu m-am blocat. Nici pipi nu mai puteam să fac.

    …Când m-o prins de gât, prima dată am zis: e gata! Aici se sfârșește viața mea. Asta e! O să rămână Mihnea și fără tată. După care el zice: „Hai să-ți arăt ceva!”… Oare ce vrea să-mi arate? mă gândeam eu. Ovidiu era calm, fiind în siguranță după gard, lângă rucsaci. Eu eram efectiv târât de Neluțu Vesa spre casa mică. Un fel de bucătărie de vară cu cămară. Mă lasă de gât și începe să-mi explice: aici aveți două paturi, televizor, frigider, cămară. Eu eram blocat.

    „Din păcate eu nu pot sta cu voi, că trebuie să mă duc peste deal, după valea asta din față, că acolo e nevastă-mea și soacră-mea”.  Mă și gândeam cum vin toți să ne hăcuiască. Apoi a zis că putem mânca din toate bunătățurile pe care le avea în frigider și în cămară. L-am chemat pe Ovidiu să fie martor la minunea care se întâmpla. Am așteptat un pic, că Ovidiu nu obișnuiește să alerge: el mere lent, ca ardeleanul.

    Am stat să-mi trag sufletul, când numai ce-l aud pe proprietar că întreabă dacă nu vrem să bem o țuică înainte să plece el către casa soacră-sii. Normal că am zis un NU hotărât! Nu pleca nicăieri fără să bem ceva din cămară. Noi ne propuseserăm să facem o tocană cu cartofi, mazăre, morcovi, ceapă… Am ales țuica. După vreo două ceasuri, Neluțu a plecat. Iar noi am stat să despicăm firul în patru, în timp ce mâncam o conservă. Ce fel de conservă, habar n-am mâncat o conservă de carne și ne-am pus să dormim… Nici n-am pornit televizorul.

  • Transilvania mea | Prin Apuseni. Din Cotoncu în Tarnița

    Transilvania mea | Prin Apuseni. Din Cotoncu în Tarnița

    Venea Crăciunul din 2015. Eram stresați rău tare. Iar bătut covoare, cumpărat cadouri, trimis anticipat mesaje cu „Sărbători fericite!”. Etc. Așa că, știind că Mihnea nu-i acasă la mine, l-am sunat pe Ovidiu să plecăm pe dealuri, să ne mai rătăcim, să mai facem o tocană și altele. Atât l-am întrebat: „Mergem?”. El atât mi-a răspuns: „Unde?”. I-am zis că habar n-aveam momentan dar ne vedem în autogară în Deva pe la ora șapte… cred!

    Numai bine o fost că am prins autobuzul de șapte jumătate spre Brad. Am ajuns cu bine și am mers la cumpărături. Prima dată am mers eu singur la cumpărături lângă fosta primărie din municipiu, unde știam că un nene care vindea cărți vechi la preț de anticariat. Ovidiu a stat lângă rucsaci. Am găsit 50 de povestiri de Mihail Sadoveanu, Editura Minerva, Colecția Arcade, anul 1984. Fain. 5 lei am dat pe ea și am cărat-o peste munți după mine.

    După care m-am întors la Ovidiu și am mers de am cumpărat pită. 4,5 lei lei a fost pita, deci mai puțin decât hrana spirituală scrisă de Mihail Sadoveanu. După ce-am ieșit din magazinul de pită am simțit în nări miros de virșli. Automat ne-am așezat la o masă, am comandat câte două porții de fiecare și câte o bere de fiecare. Prețul a fost cam de cinci ori mai mare decât opera lui Sadoveanu. N-am comentat, am mâncat pe frig și ger în piața de la Brad, apoi ne-am urcat în autobuzul de Câmpeni…

    Bine zic că ne-am urcat!!! Mai bine așteptam să se facă cale ferată. Când pleci din Brad cu un autobuz vechi prin Crișcior… îți cam rogi moartea. Numai gropi. Și noi stăteam pe locurile din spate într-un autobuz de 54 de locuri, așa că eram un fel de Hopa-Mitică.. Apoi ajungi prin Zdrapți. Mihăileni. Buceș… Dar ajungi la Cotoncu. Unde de dai jos. Te duci prin tufe să mai descarci din cele două perechi de virșli de Brad. Și te așezi să bei o bere la crâșma din Cotoncu.

    Noi ne-am așezat, dar bere n-am băut că stabilimentul era închis. Deși scria mare pe stabiliment că aveau „Răcoritoare”, „Gustări”, „Sucuri”, „Dulciuri”, „Butelii aragaz” și alte cele. Bine, butelii de aragaz n-am prea fi consumat, dar niște gustări ar fi mers. Apoi am mers până am trecut de niște câini și am intrat într-o pădure de fagi. Unde am găsit o cruce de piatră, de hotar, monumentală. Ovidiu o avut răbdare până am descifrat-o, identificat-o, localizat-o… Am plecat mai încolo și am ajuns într-o poiană unde era o altă cruce, tot de hotar, dar din lemn de data asta.

    Iar ne-am pus să mâncăm. Era faină poiana. Noi eram practic în județul Hunedoara, dar vizualizam județul Alba. Am trecut pe lângă bulzul Brădișor. Ne-or acostat niște câini și apoi niște ciobani. Am mers mult și se lăsa întunericul. La un moment dat n-am mai putut și i-am zis lui Ovidiu să căutăm un loc de înnoptat sub un brad… molid… nu conta.

    L-am convins să căutăm. Nu să dormim. Că numai ce-am găsit locul de înnoptat și începusem să ne facem din tot felul de crengi putrede adăposturi, că lui Ovidiu îi țiuie urechile și își încruntă ochii spre vale. Eram deasupra Tarniței, localitate din comuna Buceș. O auzit lătrat de câini și o văzut lumină de la un stâlp de iluminat public. S-a dus cu aventura noastră… gen dormit sub brazi… sau pini… orice ar fi fost. Așa că am plecat să dormim în casă.

  • Război sau pace?

    Război sau pace?

    Lumea e divizată la momentul actual. Putiniștii (foști anti-vacciniști) strigă în gura mare că Rusia e atacată verbal, așa că au decis să atace frontal. Părerea mea. Putin scoate la bătaie arme nucleare. UE vine din urmă și dezamorsează situația, susținând că Rusia habar n-are pe ce lume trăiește. E lumea unui bătrân, izolat, cu ambiții de tiran.

    Părerea mea e că Putin a cam luat-o razna. La 70 de ani nu prea mai ai ce să cauți la conducerea unui stat, fie el și Rusia. Te duci și te culci. Poate are nepoți, n-am verificat. Dar prost e. Tot părerea mea. El știe că moare în curând. Are o vârstă. Așa că joacă un fel de monopoly. Nu-l interesează. E cam bleg și fără viagra.

    A călărit și el ce a putut. Putin este exemplul perfect a ceea ce nu trebuie să fie un conducător. Amenințarea cu atacul nuclear este ceva gen „la-s că îl chem eu pe Tata”… Să nu ne jucăm cu vorbele. Putin e cam dus cu pluta. Personal eu am mers cu pluta. Putin doar s-a plimbat cu un cal…

    Personal, eu prefer să mor într-un război decât să conduc unul. Îs mai fricos de felul meu, nu-s rus neînfricat. Eu nu am bombe nucleare. Mai dau niște bășini din când în când. Dar Putin se bășește zilnic fără să tragă o bășină.

    O să vină și războiul. Murim. Asta e. Dar murim la modul serios. Sănătate să fie. Război sau pace o să fie,

  • 28 februarie 1785, ziua când Horea și Cloșca au fost omorâți prin „frângerea pe roată”

    28 februarie 1785, ziua când Horea și Cloșca au fost omorâți prin „frângerea pe roată”

    Anul 1784 este reprezentativ pentru istoria României, când a avut loc Răscoala sau Revoluția din 1784-1785 (după cum a intrat în istorie datorită lui Nicolae Densușianu), nu intrăm în amănunte. Ținem doar să precizăm că pe data de 28 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost omorâți prin „frângerea pe roată”, una dintre cele mai grele pedepse din acea vreme. Crișan s-a spânzurat înainte, cu nojițele de la opinci. Horea și Cloșca au suferit pe Dealul Furcilor din Alba Iulia. Se pare că la ora 09.00 a început procesiunea execuției. Cloșca a murit primul, din cauza celor 20 de lovituri cu roata. Horea a primit, apoi, doar 4 lovituri, conform lui David Prodan, Răscoala lui Horea, volumul II. Prețul plătit trădătorilor a fost de 600 de galbeni.

    Busturile Martirilor Horea, Cloșca și Crișan sunt situate pe strada 1 Decembrie, nr. 39 din Deva. Statuile au fost realizate de către artistul bucureștean Ion Vlasiu în anul 1934 și au fost dezvelite și amplasate în Piața Unirii, la data de 25 august 1946. Busturile martirilor au fost relocate în anul 1962, fiind amplasate în fața Muzeului Civilizației Dacice și Romane, unde se află și în prezent.

    Busturile Martirilor Horea, Cloșca și Crișan din Deva reprezintă unul dintre cele mai importante obiective turistice din Transilvania, obiectiv pe care nu ar trebui să-l ratați dacă vă aflați în apropiere.

  • Transilvania mea | Concurs la Crivadia. Partea a V-a. Finalul

    Transilvania mea | Concurs la Crivadia. Partea a V-a. Finalul

    După ce toți participanții, inclusiv cei de la proba de alpinism, au ajuns în tabără și s-au odihnit, am plecat marea majoritate dintre noi spre magazinul sătesc proaspăt deschis. Tanti își freca mâinile de bucurie când ne-o văzut venind pe drum, leșinați de oboseală și rupți de sete. Le-am spus concurenților să aștepte la poarta crâșmei până merg eu și Radu (cred) să negociem cu Tanti. Am rugat-o să pună vreo cinci lăzi de bere deoparte, că le luăm la plecare. Am plătit nemțește și apoi am dat drumul hoardei în crâșmă.

    A fost ceva de speriat: lumea se bulucea, se înghiontea, se suduia printre dinți care să ajungă primii la berea rece. Sau la sucuri și apă minerală. Ne-am răcorit, dar nu prea mult, și am plecat către tabăra de corturi în format „șir dublu-indian”. Mai precis mergeam regulamentar pe marginea drumului, câte doi. Unii, mai precis zece dintre noi noi, cărau cele cinci lăzi de bere. Alții duceau peturi cu sucuri, apă minerală și ce-or mai găsit ei prin magazin. Din Merișor până la tabăra din Cheile Crivadiei am șerpuit ușor și lent, atenți să nu scăpăm lăzile de bere din mâini.

    La corturi forfota era în toi. Se făcuse focul, se întinseseră izolirele, lumea se schimbase în țoale de gală (gen polare și pantaloni lungi) etc. Apoi s-a trecut la „bisericuțe”, special concepute pentru proba culturală. Eu le-am spus să fie atenți cu criticatul organizării, că altfel nu le mai dau nici un premiu. Concurenții m-or băgat în seamă cam cum o ținut cont Putin de legislația dreptului internațional. Praf ne-or făcut, pe noi organizatorii: proba culturală a fost cruntă. Numai critici și șicane. Mai ales cei de la Trascău Corp Zlatna și Condor Club Arad. Dar măcar or cântat frumos melodii gen Rău mă dor ochii, mă dor / De lumina stelelor.

    Dar eu personal m-am răzbunat tot crunt. Cum se apropia ziua de 10 august, zi în care Ionuț își sărbătorea frumoasa vârstă de trei decenii, pe la ora 11.00 p.m. am început fiesta: adică am distribuit beri fiecărui concurent. Plus niște sticloanțe de țuică, că Tanita nu aveau la crâșmă. Evident că fetele n-au prea băut bere, așa că tot greul a rămas pe băieți / bărbați / oameni maturi de gen masculin ( ca să fim corecți din punct de vedere politic). Astfel încât, la un moment dat, lumea cânta la chitări și juca în jurul focului pe ritmuri aproximative de folk…

    Dimineața s-au făcut clasamentele pe probe, s-a făcut clasamentul general, s-a mai stat la povești. Apoi am început iar să strig: „În 30 de minute începe premiereaaaa!!!”. Tot așa din cinci în cinci minute. La final am urlat doar „Premiiieeereeaaa!!!”. Or venit buluc sub masa pusă strategic pe trei lăzi de bere sub o țeavă de apă. Nu prea înțelegeau ce se întâmplă. Stăteau, priveau, beau cafele… etc. Eu am fost maestru de ceremonii. I-am felicitat pentru participare la concurs, le-am înmânat premiile câștigătorilor, apoi am decretat defluirea. Lumea a aplaudat, s-a urcat în mașini sau în trenuri (fiecare după posibilități) și a plecat spre casă. Am rămas noi, organizatorii, să facem curat prin tabără, în speranța că mai găsim conservele din vechea plasă a lui Călin. Speranțele au fost deșarte. Călin a rămas cu merele. Apoi am zis să facem o scurtă ieșire spre Cheile Jgeabului. Traseul este extrem de relaxant, doar că în unele porțiuni se recomandă participanților pe traseu să aibă bocanci de munte. Nu adidași chinezești. Eu, acum sincer vă zic, nu am stat să văd și să miros fiecare bocanc. Am expus regulile, oamenii au semnat pe proprie răspundere fișele privind protecția muncii, și am plecat pe curbă de nivel. Relativ.

    Cheile Jgeabului din Munții Șureanu sunt spectaculoase. În principiu pot fi traversate doar pe corzi de alpinism. Noi am vrut să mergem doar până la baza lor. O simplă plimbare. Am mers, am ajuns, am văzut și am dat să ne întoarcem. Doar că la întoarcere un tip, în adidași, greșește cărarea. Și alunecă într-o râpă. Râpa nu era mare, dar avea dedesubt niște stânci ascuțite pe post de saltea. Cinci-șase metri diferență de nivel. Omul pică!!! Dar… în ultima clipă, se proptește de o rădăcină de fag și rămâne agățat. Lumea urla speriată. Eu o iau la fugă într-o direcție. Alin în alta. Găsesc o creangă lungă și țapănă și încep să-l împing pe căzătorul de serviciu. Am împins la el până mi-or ieșit ochii din cap. În cele din urmă Alin l-o prins de un crac și l-o salvat. Stâncile din vale or rămas fără urmă de sânge,,,

    Până să ajungem în tabără am trecut și pe la Turnul de la Crivadia. Am fotografiat hoți de fier vechi care furau din mers din trenuri, am strâns tot și am plecat la stația Merișor să prindem trenul. Mihai C. rămăsese cu Nuța C. să servească prânzul. Când mâncau ei mai cu poftă numai ce trece un tren pe deasupra, la care Mihai îi spune Nuței: „Ăsta e trenul nostru”! Nuța era să leșine. Mihai C. o liniștit-o. Or mâncat și or plecat. S-or urcat în alt tren și or ajuns la Simeria, apoi spre Orăștie, numai bine că ne-or prins la terasă. Și am povestit ore bune despre aventurile de la Crivadia,