Categorie: CLICK PE VIATA

Click pe viață | Alina Dalban Gămulescu, președinte al Congresului internațional al ortodonților, despre cea de-a XIV-a ediție a evenimentului: Specialiști din 10 țări vin în România
Astăzi intervievăm o persoană care se ocupă cu o îndeletnicire mai mult sau mai puțin cunoscută – Ortodonția – o specialitate de stomatologie care se adresează diagnosticului, prevenirii, gestionării și corectării dinților și maxilarelor mal poziționate, precum și modelele de mușcături nealiniate. De asemenea, poate aborda modificarea creșterii faciale, cunoscută sub numele de ortopedie dentofacială.
La cât extinde și la cât se restrânge această știință ne va explica puțin specialistul ortodont Alina Dalban Gămulescu, dezvoltând de altfel pe mai departe subiectul, pentru că în Poiana Brașov va avea loc un congres internațional al ortodonților organizat de AREO, medicul Alina Dalban Gămulescu fiind președintele evenimentului!
Cum începe și cum se sfârșește o zi de lucru a unui ortodont? să vedem și noi cât de solicitată este această meserie.
Descriind mai pe larg această îndeletnicire, aș putea spune că este o artă, pentru că îmbină frumosul cu utilul. Frumosul ține de estetica dentară și facială iar funcționalul se referă la faptul de a putea mastica bine, de a vorbi bine, înghiți bine, mai multe funcții. Toate acestea se pun cap la cap încercând să încheiem un caz cu succes. Nu e ușor. Aș putea spune că ar fi poate cea mai complexă ramură a stomatologiei, dar dacă o faci cu devotament și plăcere succesul ar fi garantat și pentru pacient și pentru medic. Zâmbetul final emanat de pacient reprezintă cea mai mare victorie a specialistului care se ocupă cu ortodonția!
Cum ne putem da seama că trebuie să vizităm cabinetul unui ortodont?
Prima consultație se poate face în jurul vârstei de 6 ani, vârsta în care încep să apară dinții definitivi. Fiecare părinte ar trebui să vină de cultură generală la un specialist ortodont, fără trimitere, pentru că o multitudine de anomalii dento-maxilare ar putea fi prevenite. Diagnosticul poate fi preconizat chiar și în funție de dinții de lapte la copil. Se pot face din fază incipientă tratamente simple care pot preveni tratamente ample! Ne putem da seama de anomalii când copilul își suge prea mult degetele, o suzetă, intervine un obiect care se interpune între dinți ca să fiu mai la obiect, acestea ar fi fazele incipiente apariției unei anomalii, chiar și la trei ani, cu suptul exagerat al suzetei. Probelemele pot fi îndepărtate ușor. Tratamentele complexe se tratează pe o perioadă mai lungă, cel puțin un an de zile, ajungând chiar și la trei ani, la patru ani, depinzând mult de vârsta la care se preia pacientul și de severitatea cazului.
De cultură generală, cam când s-a întemeiat ortodonția și când a luat amploare?
Ortodonția a început acum două secole. Tehnica era rudimentară, ar fi greu acceptată de pacienți în epoca noastră. Dar bine că a fost acest început, pentru că de acolo s-a dezvoltat ceea ce este acum, evoluția. Chiar și de al absolvirea mea, de acum 20 de ani, ortodonția a evoluat. Evoluează an de an, noi ca medici trebuie să fim cosntant pregătiți, informați cu noile îmbunătățiri. În rest, poți să stai în cabinet de dimineașă până seară, trebuie să ții cont că acasă mai ai și o familie, și trebuie să îți mai împarți uneori timpul și în alt domeniu.
Am o întrebare pregătitoare pentru a pune o altă întrebare: La ce capitol se situează Brașovul în domeniul ortodonției?
Brașovul în ultimii ani s-a dezvoltat mult pe partea de ortodonție. Aproape fiecare clinică dentară are ortodontul ei. În acest domeniu există cel puțin cinci specialități pe care le poți reuni.
Pregătiți un eveniment de anvergură internațională, un congres al ortodonților „AREO international Congress”. Vă aflați în salutara postură de a fi președinte a acestuia. Cum se face că acest eveniment are loc în Poiana Brașov?
Am vrut să le arăt că România este o țară frumoasă, o țară verde. La modul concret te uiți în jur și vezi frumusețile naturii, dar și o țară în plin avânt, cu oameni proaspeți, cu oameni buni, inovatori, care pot fi la cel mai înalt nivel. Putem să ne comparăm cu oricare din națiile lumii. Sunt mândră că sunt româncă și am vrut să scot în evidență că și noi avem locuri frumoase, oameni frumoși, tradiții frumoase, culinare, să le prezentăm artiștii noștri frumoși. Cu acest congres am vrut să fim la superlativ cu totul, începând de la locație – Poiana Brașov – una dintre cele mai superbe locații din țara noastră. În programul nostru este inserată și locația Castelul Bran, un detaliu important atunci când spui Dracula, mai ales pentru colegii noștri americani.
Evenimentul se află deja la a 14-a ediție. Locațiile au loc prin rotație, în fiecare an în altă țară, sau congresele despre ortodonție s-au ținut întotdeauna la Brașov?
Nu. În fiecare an acest congres internațional s-a ținut în alt oraș. În Brașov s-a mai ținut în urmă cu zece ani. Este a doua oară când se ține aici, dar pentru prima dată când se ține în Poiana Brașov. Anul trecut a fost la Târgu Mureș, acum doi ani la Oradea, anul viitor va fi la Iași, aceste orașe fiind într-adevăr centre universitare.
Care vor fi zilele în care se va desfășura evenimentul?
Congresul se derulează pe parcursul a patru zile. Patru zile pline de informație, și sigur că întotdeauna ca să fie un eveniment credibil îmbini utilul cu plăcutul și la finalul fiecărei zile există un program de relaxare, cu cine festive, cu petreceri, cu program deosebit, în care lumea are ocazia să cunoască oameni noi și să împărtășească din experiențe.
Din ce țări se vor aduna în acest an oaspeții care vă vor onora cu prezența și cam care va fi numărul participanților estimați?
Speakerii sunt din Spania, din Italia, din Grecia, Israel, Brazilia, America, Egipt, Liban. Sunt oameni de mare greutate în domeniul nostru. Timpul de alocație al dezbaterilor este suficient ca fiecare să plece cu o informație utilă, așteptată. Am insistat să avem și oameni din generațiile tinere. Am atras în jur de 400 de oameni din domeniul nostru. Va fi un eveniment de anvergură.
Ce cuprinde evenimentul în sine?
Vor veni somități în domeniu. Vor veni din 10 țări din toată lumea, prezentând ultimele noutăți din ramură: aparatură, tehnicile de îndreptare a dinților, tehnicile de chirurgie ortognatică și tot ceea ce ține de acest domeniu.
Ca și concluzie finală, care este scopul organizării unui astfel de eveniment și care au fost ecourile de-a lungul acestor 14 ediții?
În primul rând scopul este științific. Vrem informații noi pentru a putea optimiza tratamentul pacienților, la urma urmei aceștia fiind cei mai importanți. Eu, de exemplu, de când mi-am terminat facultatea particip constant pe la congrese în țară și străinătate, tocmai pentru a căpăta informațiile necesare de pe urma cărora vor beneficia pacienții. E foarte importantă și partea de socializare. Cunoști o sumedenie de oameni noi. De exemplu la un congres la care am participat în Egipt mi s-a părut colosal de interesantă lumea arabă. Am întâlnit colege din Yemen, Tunisia, Arabia Saudită. E o ocazie unică, nu ai avea altcumva să iei contactul cu ei. Acestea ar fi și momente de relaxare, evenimente care te mai scot și din rutina zilnică. Ar fi ca o minivacanță care îți aduce beneficii pe toate planurile…

18 mai 2024
Cătălin Munteanu, organizatorul festivalului „Talpa iadului” vorbește, la „Click pe viață”, despre numele inedit al unui eveniment de cultură
În actualul podcast vă invităm să faceți un „Click pe viață” și să stăm puțintel la taclale cu Cătălin Munteanu, organizatorul festivalului „Talpa iadului” din Ploiești, festival aflat la a doua ediție, un eveniment destinat tinerilor artiști din mai multe domenii ale artei: muzică, poezie, design, actorie, pictură etc. De ce acest nume nonconformist?! Ne va lămuri el însuși…

Ce mai e nou prin Ploiești, de ce merită să vizităm acest oraș?
Se asfaltează bulevardul. Sunt tot timpul lucruri noi. La acest capitol… nu știu ce să zic.
Dacă ai avea puteri nelimitate, ce ai îmbunătăți în viața evenimențială ploieșteană?
Am deja puteri nelimitate. Facem acest festival. De mulți ani organizez tot felul de festivaluri prin Ploiești, fiind și fotograf profesionist în sine. Unul dintre ele era un renumit festival de fotografii. M-am plictisit de el și am trecut la un altul, ce cuprinde și pictură, sculptură, muzică, dans. Artiștii ni se adresează singuri iar noi, organizatorii, ne străduim să primim în sânul festivalurilor noastre orice artiști aflați la început de carieră.
Ai un adevărat cumul de activități: artă fotografică, organizări de festivaluri, instructor de escalade. Care te caracterizează cel mai mult?
Hrănitul pisicilor. Asta îmi ocupă cel mai mult timp. Am multe pisici și trebuie să am mereu grijă de ele. Nu prea știu. De mic am încercat să nu fac prea multe, doar ceea ce îmi place. Plecatul la munte îmi făcea parte din evadarea din cotidian, plus dragostea de natură, e atât de interesant să observi detalii, de la insecte la copaci măreți. Făcând aceste drumeții am început să fac fotografie, iar apoi au urmat toate. Ador și literatura, care deschide mult imaginația. Citind o carte evadezi într-o altă viață. Este o experiență la care încerc să nu mă limitez niciodată.
Observ în palmaresul tău că ai studiat fotografia documentară la University of South Wales. Ce presupune acest domeniu al fotografiei și cum ți-a influențat viitorul?
Destul de mult. Eram clar pasionat de fotografie. Înainte să merg la acel curs eram foarte atras de „poze colorate”, de peisaje cât mai pline de culoare. După documentare mi-a dat seama că toată această culoare poate fi oarecum falsă, nu ai nevoie să crești atât de mult contrastul și saturația. De fapt este mai important să vezi subiectul în realitate, așa cum este el. Asta a fost principala schimbare, plecând de la poze care impresionau pe moment, poze pe care le uiți urgent de multe ori, ajungând la fotografii care rămân cu tine ani și ani, documentându-mă în imortalizarea florilor, starea unui om, țărmul unei mări, industria auto, industria din Ploiești, să treci de aparențe și să încerci puțin să surprinzi puțin esența lucrurilor. Cam asta au făcut cursurile. Cât despre Țara Galilor ce să mai vorbim, am fost înconjurat mereu de o natură atât de frumoasă și de oameni atât de pasionați și deschiși către artă. Clar că acei trei ani m-au influențat foarte mult.
Acum că am aflat mai multe despre tine, povestește-ne puțin despre evenimentul pe care îl organizezi, aflat deja la a doua ediție, ce urmează să aibă loc weekend-ul următor!
Avem foarte mulți artiști anul acesta. Cred că sunt în total 80 de artiști. Mulți dintre ei expun picturi, grafică, fotografie. Avem foarte multe formații, muzicieni, avem un labirint al artizanilor care își vor expune și ei produsele, va fi și un târg cu vânzare, avem și câteva prezentări de modă, recitaluri de poezie, sunt tot feluri de nebunii, încercând să facem și un decor SF – industrial. Ploieștiul este un oraș industrial și ani de zile m-am ferit de această treabă în arta mea, de-abia apoi mi-am dat seama că Ploieștiul fiind industrial poate că merită să fie pus pentru acest lucru în valoare, deoarece asta ar cam fi toată identitatea orașului.
Un eveniment salutar, ca multe altele. Suntem curioși însă, ce te-a determinat să dai festivalului tău un nume atât de nonconformist: „Talpa Iadului?!” Ideea ta face cumva parte din vreo strategie de marketing evenimențial?
Nu. În general fac lucrurile fără un anume motiv. Talpa iadului reprezintă acea stare a artistului atunci când creează și nu este sigur pe creația lui. Este cel mai de jos loc posibil. Uneori artistul când creează se simte la acea limită, nefiind sigur dacă face ceva bine. Exact cum este în infernul lui Dante, trebuie să treci prin infern ca să ajungi într-un loc mai bun. În același timp titlul reprezintă și o satiră față de publicul care în ghilimele este interesat de artă, o satiră la adresa orașului care este destul de urâțel, și problema nu ar fi industria ci administrația. Cred că acest cumul de lucruri, starea artei în România, au condus la acest nume, unul pe care atunci când îl aud mă bufnește și pe mine râsul. Acum avem și tricouri cu Talpa Iadului. Când îl port prin oraș mă gândesc dacă să îl acopăr sau să nu…
Cărei categorii de public se adresează acest festival?
Nu există o categorie, dar în general să spunem că se adresează tinerilor. În oraș avem mulți liceeni, mulți copii faini, doar că după absolvire mai mult de 90% dintre ei pleacă din oraș. Pierzând această categorie de oameni, între 20 și 30 de ani, clar nu o să îi țină festivalul aici. Nu ne rămâne decât prin intermediul acestui festival să le dăm un oarecare motiv să se mai întoarcă prin Ploiești măcar în weekend.
Unde și când va avea loc evenimentul?
Vom folosi un fost atelier auto, în momentul de față transformat într-un club. Ceva amenajări făcute sunt, există o scenă, deci nu va trebui să luăm totul de la 0. Avem și o curte destul de generoasă, unde vom putea ieși cu niște expoziții, accesul acolo este ușor, clubul poate fi găsit pe strada Cantacuzino, nu este departe de centru, cel puțin 15 minute de mers pe jos, autobuze sunt din abundență, accesul este ușor. E bine că se păstrează specificul industrial, chiar dacă sala este un fost servis auto.
De unde pot fi achiziționate biletele? Există cumva și vreun pachet promoțional?
Am făcut tot felul de cadouri, promoțiile sunt multe. Biletele s-au achiziționat și se vor achiziționa doar de pe site. Festivalul fiind organizat de un ONG, nu am vrea să primim nimic numerar, ne este mai ușor să primim achizițiile pe card.
De unde vor veni participanții și cam cine ar fi aceștia?
În continuare majoritatea artiștilor sunt din Ploiești Prahova, avem și transilvăneni, avem din toate zonele țării: din Călărași, din București, cei mai de departe ar fi din Suceava, chiar m-au surprins, vin din Gura Humorului, bineînțeles din Brașov, avem studenți din Cluj, Buzăul care este aproape, multe orășele și localități din apropiere, Buftea de exemplu. Purtăm discuții cu un grup de artiști berlinezi. Vor să stea câteva zile în plus aici la noi. Încercăm să le facem un program de plimbare. Când am fost la un concert din Oslo i-am cunoscut pe cei din trupa Hope. I-am invitat să vină să cânte la Ploiești. Au acceptat. Cu ocazia venirii acestor patru muzicieni din Berlin ni se internaționalizează și festivalul. Vor veni împreună cu sunetistul lor. Merită să îi ascultați, este o trupă mai experimentală, nu aș pune-o nici la rock nici la muzică electronică. Este o trupă de muzică experimentală.
Unde își vede organizatorul festivalului „Talpa iadului” peste vreo zece ani evenimentul?
O, da. Știu unde. În Ploiești avem o sumedenie de hale. Este chestiune de timp să găsim una propice. Sunt sigur că majoritatea ploieștenilor ce au ieșit din țară au întâlnit în drumul lor astfel de hale ce s-au transformat în centre artistice, au devenit cluburi, cafenele, biblioteci, săli de teatru și tot așa. Ar fi o frumusețe să preiei o astfel de hală. Unele dintre ele au fost construite în perioada interbelică, altele în cea comunistă. Să deții o astfel de hală, să faci din ea un centru artistic, ar fi ideal. Ăsta cred că ar fi visul meu, vom vedea…
16 aprilie 2024
Bogdan Ota vorbește la ”CLICK pe Viață” despre concertul de neratat de la Brașov
La „Click pe Viață” am vorbit despre un eveniment de amploare care se anunță la Brașov. Este vorba atât despre un concert simfonic cât și lansarea unui nou album „Chronos – the master of time”, în care remarcabilul pianist și compozitor Bogdan Ota își anunță participarea.
Ce mai face compozitorul și pianistul Bogdan Ota?
În timp ce pregătesc două concerte, unul la Brașov și celălalt la Iași, împachetez casa din Botoșani ca să o mut în Brașov-Hărman, cam asta face acest compozitor. Bineînțeles printre orele de pian, dar nu știu de ce mi-am lăsat la final îndeletnicirea asta.
Ești un nume sonor în industria muzicală contemporană. Ai vândut peste 30.000 de albume și ai concertat în Europa, Australia si Statele Unite ale Americii. Iată-te purtat de valuri și spre Europa Centrală, cu predilecție în România. Ce te-a determinat să ne bucuri și pe noi cu prezența?
M-am relocat în România, cumva pe la final de pandemie. În Statele Unite treaba era bună, nu mă pot plânge, în schimb am descoperit că avem o durată de viață limitată, și noi și bunicii. Ne-am dorit ca bunicii să aibă nepoți dar și nepoții să aibă bunici. Mi-am dorit să mă întorc pe pământurile natale și să îmi recapăt puțin din identitatea pe care începusem să o diluez puțin în America. Bineînțeles, fiind jumătate brașovean, folosesc oportunitatea să mă întorc într-o jumătate mai bună a mea, ca să zic așa, legat de locurile pe care le îndrăgesc. Sunt la doctorat în Brașov, colaborez cu școala Waldorf Sofia, cu Universitatea… și nu mă pot plânge de nimic.
Câte albume ai la purtător și ce fel de muzică cuprind acestea?
Acum îl lansez pe al patrulea: „Chronos – the master of time”. Muzica se încadrează în genul neo-clasic. Este una hibridă, simfonic modernă. Se folosește o orchestră simfonică clasică, amplă, coruri, pian, foarte multe sintetizatoare, îngrozitor de multe computere, toată producția este făcută digital, cu colaborarea mai multor prieteni de-ai mei, artiști foate buni ai Operei și Filarmonicii Brașov, dirijori autohtoni. Muzica este memorabilă, poate fi ușor fredonată. Se muncește în schimb la aspectul așa zis comercial. Eu compun mult, dar îmi iau și câteva luni de ajustare a melodiei, deoarece această muzică trebuie să ajungă și să fie înțeleasă de cât mai multă lume. Muzica comercială nu este una făcută pentru proști, sau una pe care trebuie să o vinzi, nu, este una ce poate fi ascultată din mașină, poate fi ascultată la telefonul mobil, pe Spotify, este una ce se vrea auzită în mod repetat. Există un trend în muzica cu tentă clasică, dar în cea modernă mulți compozitori nu pun accent pe ascultători, nu îi interesează cine îi audiază, unii spun. „Sunteți prea proști să îmi înțelegeți mie arta” etc, ori eu nu fac parte din această categorie. Dacă am primit acest dar de la Dumnezeu nu trebuie să mă uit în oglindă și să îmi spun singur cât sunt de grozav, jobul meu este să iau informația primită din Univers și să o transform într-o astfel de măsură încât să o înțeleagă toți. În caz contrar aș eșua la capitolul compoziție.
Te impresariezi singur, sau ai un ajutor care se ocupă de evenimentele tale?
Am mai multe ajutoare, dar principalul ajutor mi se rezumă de la o fostă angajată și actuală soție: Corina Ștefan. Când faci prostioare la serviciu ajungi să te căsătorești cu persoana respectivă. Ea este boss-ul. Eu mă ocup de partea de studio, orchestrație, creație, dirijorat, tot ceea ce înseamnă partea de producție muzicală, iar ea face tot ceea ce este în spate, pentru că nu te poți descurca numai cu note muzicale. Distinsa mea doamnă este mai calculată. Eu fiind vulcanic ca și temperament – taur cu ascendent în scorpion – tind să fac multe prostii în viața reală, și atunci mă retrag și să îmi las soția să mă administreze: „Ce facem în data cutare? Concert? Descurcă-te!”
Iată-te în curând și la Brașov, mai precis joi 11 aprilie. Nu vrem să facem un spoiler, să dăm totul din casă, dar spune-ne, de ce ar merita ca brașovenii să iasă din case și să vină la concertul, inclusiv la lansarea albumului tău?
Sunt două opinii personale pe care le-aș împărtăși cu brașovenii și conaționalii mei. Brașovul începe să își însușească anumite caracteristici de oraș modern, deschis, super fain, curat, civilizat, cu puține claxoane, în comparație cu alte orașe din țară. Din câte am văzut, partea de cultură este destul de sprijinită, de comunitate, de instituțiile locale. Opera este arhiplină, Filarmonica este arhiplină. Acestea sunt lucruri care mă bucură, de păstrare a orașului într-o arie conservatoare, De exemplu am studenți, elevi cu abonamente la bibliotecile de muzică. Am constatat că la Brașov s-a trecut de la normalitate la fenomen. La capitolul concert, invit oamenii care vor să rămână în frumoasa normalitate, închidem telefoanele, ne lăsăm un pic în urmă grijile. Poate că unii vor spune: „Bine, domnule, da’ ce fac, mă întorc în trecut cu 30 de ani ca pe vremea lui nu știu cine?!! NU! Suntem în prezent! Concertul meu are peste 50 de lumini programate, peste 30 de metri pătrați de led-screen, fiecare lucrare din concertul meu are un videoclip cu poveste proprie, nu sunt niște steluțe care se învârt prin intermediul unor globuri ca în zona rurală, concertul meu este un spectacol multi-media. Garantat, nu știi când au trecut o oră și două zeci de minute. Pe de altă parte sunt melodii cu rădăcini clasice, piperate cu amprente din mediul contemporan. Oamenii pot penetra într-un mod confortabil la întrepătrunderea acestor două trăiri dintre vechi și modern. Este o muzică adusă în 2024.
Care va fi locația prestației, ora începerii reprezentației și de unde vor putea fi achiziționate biletele?
Biletele sunt în vânzare pe „Ia bilete.ro; mai sunt și ceva bilete fizice care se dau prin anumite instituții cu care a făcut soția mea colaborari. Spectacolul se va ține la Hotel Kronwel în sala de conferințe la ora 18.30, joi 11.04.2024. Se vrea a fi un eveniment de tip „Red carpet”, vom avea și un pic de șampanie, vom face și poze cu prietenii și cei ce doresc să mă susțină, nu-mi place să folosesc chiar deloc cuvântul „fanii mei” – parcă nu se pupă pe muzică, pe normalitate și pe bun simț, dar dacă îl folosește toată lumea îl folosesc și eu, dar nu este cuvântul meu preferat. Nu mi-a plăcut niciodată sfera „vedetelor”! Eu sunt genul de „vedetă” care pune mâna pe topor și își sparge lemnele singur…
Înaintea apariției tale la Brașov, pe unde s-a mai bucurat publicul țării de concertele tale?
Am prestat în București în două concerte, cererea fiind foarte mare. Ultima dată în Brașov am avut concert alături de Filarmonică în 2014 avându-l pe Iulian Rusu ca dirijor, apoi la Botoșani, la Iași, Bacău, Constanța, Mangalia, Oradea, nu mai vorbim de Cluj și o multitudine de locații în care am avut doar recitaluri, sunt prea multe de enumerat.
Unde se vede artistul Bogdan Ota într-un oarecare viitor?
În primul rând sper ca destinul să mă lase să îmi văd liniștit de spartul lemnelor în curte, și asta numai de dragul focului și al tradiției. În viitor, din punctul de vedere al carierei mă îndrept exact acolo unde vrea Dumnezeu să fiu, nu opun rezistență și nu forțez lucrurile în nicio direcție. Se întâmplă să am concert în același timp cu Andrei Rieu la Cluj și eu să am sold out, se întâmplă să am concert în același timp cu anumiți artiști renumiți ai țării și ei să anuleze evenimentul, eu am avut totuși norocul ca sălile să îmi fie pline și la evenimentele mele să participe televiziunile naționale, s-a întâmplat să am recital de pian pentru doar 350 de oameni, într-o sală la Iași, mă repet, mă ghidez în funcție de voința Divinității, mă înclin și plec. Ăsta este pur și simplu job-ul meu. Nu am aspirații artistice de milionar cu casă în Tenerife, nu sunt eu acela, prea multă bătaie de cap…

4 aprilie 2024
CLICK PE VIAȚĂ | Tânăra artistă Luana Toader, despre planurile de viitor și parcursul profesional
Invitata podcastului de astăzi are un cumul de îndeletniciri, în curând va fi absolventa colegiului național Zinca Golescu din Pitești, profilul filologie, dar adevărata sa pasiune este muzica și tainele regiei, pe care le studiază cu maeștri de excepție din Pitești, echipă cu care a obținut de altfel și o sumedenie de premii…
Ce mai face artista Luana Toader?
Fac foarte bine. De-abia m-am trezit după un eveniment foarte frumos pe care l-am avut aseară în București. În rest… mă ocup de bacalaureat, de admiterea la facultate, cânt pe unde mi se ivește.
Ești din Pitești. Cum mai stă orașul la capitolul cultură și viață evenimențială, mai bine zis, de ce merită să vizităm Piteștiul?
Chiar să știți că avem niște evenimente foarte frumoase în Pitești. Am avut norocul să fiu colaboratoare a Filarmonicii din Pitești și am avut niște evenimente minunate acolo, printre care spectacolele Disney-pop pentru copii, propriul concert de jazz alături de band-ul Filarmonicii, practic la acest capitol al concertelor stăm foarte bine, lumea poate să vină să vadă niște spectacole foarte frumoase aici la noi.
Ne întoarcem puțin mai mult sau mai puțin în trecut, de ce ți-ai ales ca principală pasiune muzica?
Pasiunea mea pentru muzică s-a dezvoltat în clasele primare. Pe atunci urmăream un serial de televiziune care se numea „Violeta”. Tinerii cântau, se bucurau de succes, aveau concerte… Eu eram foarte timidă pe atunci. Nu aveam curajul să îmi exprim dorința de a cânta. Cântam de una singură, în casă, obișnuiam să le cânt păpușilor, așa am și descoperit muzica. Pe urmă obișnuiam să cânt pe culoarele școlii, alături de foștii mei colegi.
Ce artiști te-au inspirat în drumul formării tale?
Grea întrebare. Sunt foarte mulți artiști care îmi plac, nu aș putea să aleg pe cineva. De la noi pot spune că a fost Aura Urziceanu, din străinătate numele mari pe care le cunoaște toată lumea: Celine Dion, Beyonce, Michael Jackson…
Te-ai desprins deja de adolescență, presupun că ai experimentat mai multe stiluri muzicale, în final, care este cel ce te caracterizează?
Eu cred că jazz-ul. Tocmai din această cauză vreau să urmez și conservatorul, pe acestă filieră. Am ascultat diferiți interpreți și am constatat că îmi place deosebit de mult acest gen de muzică. Abordez însă diferite stiluri, cânt pop-opera, cânt blues, pop, însă jazz-ul este preferatul meu.
Care sunt cele mai mari bucurii, reușite, de-a lungul carierei tale în muzică?
Au început să apară la scurt timp după primele mele ore de canto. Mi-am luat încă de la început rolul în foarte serios și am muncit foarte mult. De-a lungul timpului am mers la o mulțime de festivaluri naționale și internaționale, am câștigat o multitudine de premii. Dacă ar fi să enumăr câteva, acestea ar fi: marele trofeu la „Portativul veseliei” din Craiova; marele trofeu la „Argeș fest”; trofeul „Vocea festivalului Marcel Pavel”; trofeul pentru cea mai bună voce obținut la Moskova în 2018, și bineînțeles cea mai mare reușită a fost obținerea trofeului de la Amara, de acum doi ani.
Ai cumva melodii proprii? Te bate gândul să îți lansezi și un album?
Am o piesă proprie, se numește „De ce”, și este lansată în 2021, o puteți găsi pe canalul meu de Youtube, accesați Luana Toader. Și da, îmi doresc în viitor să îmi lansez și alte piese. Deocamdată stau precar cu timpul, sunt în clasa a doisprezecea, dar în viitor intenționez să îmi multiplic piesele proprii.
Visul oricărei tinere interprete este acela de a avea o trupă proprie. Ai avut sau ai parte de așa ceva?
Într-adevăr am colaborat cu mai mulți interpreți și, după ce termin cu toată nebunia asta, după ce intru la facultate, chiar îmi doresc să îmi fac o trupă și să putem cânta peste tot. Chiar e un vis de-al meu.
Te-ai apucat și de regie. La ce crezi că îți folosește?
Regia a avut un rol important în viața mea. Am studiat cursuri cu doamna Silvia Ionescu de la Televiziunea Română. Cursurile de regie au constat în abilitatea de transmitere a emoțiilor pe scenă, pentru că toată lumea știe că muzica nu se poate desfășura fără să știi cum să transmiți emoția. Este foarte important să știi să faci lucrul ăsta. Scopul meu a fost mereu acela de a ști cum să ating inimile oamenilor și chiar pot spune că reușesc să fac asta.
Unde se vede într-un oarecare viitor artista Luana Toader?
Bineînțeles că îmi doresc ca pasiunea să îmi devină o profesie, și de aceea muncesc foarte mult pentru asta. Acesta este visul meu încă din copilărie. Îmi mai doresc să ajung să cânt pe cele mai mari scene ale lumii, în special în străinătate.

29 martie 2024
Codruț Croitoru, la ”CLICK pe viață”: Albumele noastre nu trebuie să reprezinte o colecție, ci să exprime o poveste
Compozitor, textier, chitarist și solist vocal, membru actual al trupei Taylor, Codruț Croitoru este una dintre vocile cu care fanii rock-ului autohton s-au familiarizat de ani buni, și iată-l și la Știrile Transilvaniei…

Ce mai face artistul Codruț Croitoru?
În momentul ăsta suntem bucuroși, atât eu cât și colegii mei din formația Taylor că putem anunța lansarea celui de-al doilea album discografic care se numește „Noi fără 2”. Se numește așa pentru că tratăm dragostea din toate punctele de vedere, cu împlinirile și dezamăgirile ei.
Ești deosebit de activ. Pe unde se pot bucura fanii de prezența ta?
Fanii mei, ai noștri, se pot bucura momentan de prezența noastră în spațiul online, pentru că albumul ne este deja disponibil pe toate rețelele de streeming pe care toată lumea le utilizează deja, practic aplicațiile de ascultat muzică: Spotify, Apple music, pentru că i-am dat drumul din data de 14 februarie, însă fizic, în format CD, va fi oficializat în data de 23 martie 2024, printr-un concert cu totul special la București, în locația „The Pub”, la ora 19.30. Biletele sunt puse deja pe online. Primii cumpărători vor primi și un CD cadou. Vor fi tot felul de surpize, și odată cu toate acestea va începe și povestea albumului nostru „Noi fără 2”.
Ești reprezentant al trupei Taylor, cum ne poți descrie pe scurt această trupă?
Trupa s-a născut imediat înaintea începutului pandemiei, undeva prin februarie 2020. Nu știam că va veni și pe la noi. Am fost nevoiți chiar de la început să stăm în case. Am lucrat de acolo, scoțând primul album „Dincolo de măști”, și tema nu se referea neapărat la măștile pandemice, ci la cele pe care le purtăm pe chip zi de zi.
În trupă suntem împărțiți astfel: eu ca solist vocal, compozitor și chitarist, chiar și clape pe album, cam de toate astea m-am ocupat eu, în rest, Florin Laghia la chitară, Victor Iovan chitară bas, Marius Vintilă tobe și partea frumoasă a formației sunt surorile Alexandra și Bianca Ștefan ca și backing vocal. Mi se pare un record că am reușit ca în această formulă să scoatem deja două albume, căci în lumea asta formațiile de obicei își tot schimbă componența.
Ce tratează acest album și cui este adresat?
Albumele noastre nu trebuie să reprezinte o colecție, ci trebuie să exprime obligatoriu o poveste. Melodiile pot fi ascultate și de sine stătător, dar ascultate de-a lungul albumului tind să creeze o anumită stare. Textele melodiilor se referă la iubire, la despăriți și împăcare, și au autori diversificați. Pentru o parte a cântecelor eu sunt textierul, pentru o altă parte din cântece își aduce contribuția un vechi prieten de-al nostru, poetul Marius Ionescu, în mare parte această poveste lui îi aparține. Alături de noi este și Alexandru Marin, colaborări mai avem și cu Cristi Nicolau, și el un poet foarte talentat din Galați, o avem și pe poeta Loredana Harabagiu, cea care ne-a scris strofele pentru melodia „Lumina din ochii tăi, pe care o tot interpretăm atât pe album cât și pe unde putem cu marea doamnă a rock-ului românesc Dida Drăgan.
Pentru cei care doresc să participe la concert, în ce condiții își pot achiziționa biletele?
În afara spațiilor online de vânzări de bilete, cel mai bine ar fi să fim contactați pe Facebook, accesând Taylor Band. Noi ne numim Taylor dar Facebook-ul nu ne-a permis să ne înregistrăm doar cu acest nume, cu trupa Taylor. Ne puteți găsi instant și pe pagina mea dar și pe a tuturor colegilor mei.
Avem și o curiozitate, aproape că nu mai există dispozitive de audiat CD -urile. Cum arată, ce forme vor avea în viitor lansările de albume?
E o întrebare pe care și noi ne-am adresat-o. Nu ascund faptul că am cochetat, tocmai din această cauză, cu lansarea ideii de album pe un alt suport, de a-l lansa pe stik, e oarecum o idee, numai că cel puțin până în clipa de față nu am văzut încă varianta de stik care să atragă ascultătorul de muzică, să merite cumva să se transforme într-un stik de colecție. Chiar dacă posibilitățile de audiere a unui CD dispar până și în mașină, atâta timp cât CD-urile mai apar încă pe piață înseamnă că sunt totuși mulți cei dintre noi care mai au posibilitatea audierii. O altă variantă a fi trecerea pe discurile de vinil, una mult mai scumpă ce-i drept, dar cu o acuratețe adevărată a sunetului.
Ca să concluzionăm, cumpărați CD-ul, nu este la un preț mare. S-a ajuns în România ca un burger să fie mai scump decât în Cd. Cumpărați-l! În afara muzicii în sine veți rămâne și cu o amintire. Nouă ne demonstrează validarea morală că facem bine ceea ce facem și că avem pentru cine să o facem…
Unde se vede într-un oarecare viitor Trupa Taylor?
Sperăm că pe cât mai multe scene, sperăm să ne vedem cu cât mai multe apariții prin țară cu acest album. Bineînțeles că vom păstra în cadrul concertelor noastre câteva melodii și de pe primul album. Vechile melodii sunt cerute și nu scăpăm de ele. Avem în plan și un proiect simfonic, lucrăm la el în perioada asta și îl plănuim pentru un viitor apropiat. Ne dorim să transmitem pretutindem mesajul nostru, deoarece chiar avem cântece foarte fredonabile. Chiar ne spun oamenii din public: „Am plecat de la concertul vostru cu dou-trei melodii care nu îmi ies din minte, le fredonez în continuu, sau Ce ne-ați făcut, că ascultăm melodia asta cel mai mult?…” – cred că asta este pentru o trupă cea mai mare satisfacție. Noi nu suntem o trupă care doar cântă, ci una care face spectacol, regie, treceri între momente, surprize. Ne place să ne jucăm cu stările oamenilor…
9 martie 2024
CLICK PE VIAȚĂ | Young Famous Orchestra, un proiect îndrăzneț care a dat viață celei mai tinere și dinamice orchestre simfonice din Transilvania
În podcastul săptămânii vom vorbi despre definitivarea unui proiect îndrăzneț care a dat viață celei mai tinere și dinamice orchestre simfonice din Transilvania: Young Famous Orchestra, condusă și întemeiată de către carismaticul Vladimir Agachi.
Ce mai face un artist al comunității clujene, ce mai face Vlad Agachi?
Artistul Vlad Agachi face parte din muzică! Aceasta este o parte din viața noastră de fiecare zi. Fie că vrem, fie că nu, de multe ori o ascultăm, sau o putem simți din interiorul nostru. Muzica există în orice fir de iarbă în orice pală de vânt.
Ești cotat, pe bună dreptate, ca fiind unul dintre cei mai activi dirijori români. Spune-ne puțin despre formarea ta muzicală.
Am făcut-o la Cluj. Am început pianul la vârsta de 5 ani. Înaintea liceului de muzică am avut o profesoară care mi-a deschis dragostea fața de această artă. Am continuat cu acesta până la vârsta de 13 ani tot la liceul de muzică din Cluj, după care am schimbat instrumentul, am făcut trombon până la facultate, pianul rămânând secundar. Cumva nu mai simțeam mare lucru pentru acest instrument. Prea puțini îl abordau, prea puțini se consacrau, mi s-a părut cumva… foarte stresant. Am întâlnit de-a lungul carierei pianiști foarte stresați, încă din copilărie mi-a dat seama de neajunsurile astea.
La ce nivel stă freamătul activităților culturale din Cluj?
Clujul este plin de activități la toate nivelurile. Chiar mă bucur să fac parte integrantă din acest oraș. Publicul clujean are o mare paletă de a-și alege repertoriul, aparițiile scenice sunt diversificate. Avem trei mari orchestre profesioniste în oraș: Filarmonica și cele două Opere – cea Română și cea Maghiară, pe lângă acestea avem tot felul de orchestre de proiect, cum ar fi orchestra mea.
Din acest freamăt cultural al Clujului face parte și un proiect ambițios: Young Famous Orchestra. Te rugăm să ne spui mai multe despre YFO.
A fost fondată în 2015. Am avut pe atunci niște ani entuziaști, nu ușori, cu niște proiecte foarte frumoase, pe care le-am dezvoltat dintr-o necesitate. Numele acestei orchestre „Young famous orchestra” a fost găsit de unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, cu care am și întemeiat orchestra, e o echipă tânără, atât ca vârstă cât și ca spirit. Ne alegem instrumentiști profesioniști mai tineri. Desigur că vârsta poate varia, întâietate având experiența. Nu putem avea instrumentiști exagerat de tineri, pentru că nu prea poți face față cu ei. Cred că mai mult startul vârstei îl dă spiritul aventurier și bucuria de a interfera cu oamenii, cu ascultătorii din jurul tău, și scena este un mediu propice pentru a face lucrul ăsta.
Cărei categorii de public se adresează spectacolele voastre?
Segmentul de populație căruia ne adresăm este tânărul angajat: 30, 35, 40 de ani. Normal, împreună cu mine va înainta cândva și segmentul de vârstă. Țintim către un public dornic de dezvoltare personală, unul deschis la nou și care nu trebuie să fie neapărat un public avizat al muzicii. Dorința mea este să apropii publicul de muzica clasică într-un mod prietenos, nu unul scorțos, o spun din propria experiență. Am dat și de atmosferă negativă pe la anumite concerte, și nu vreau să se întâmple și la mine așa ceva. Normal că trebuie să păstrăm și o tradițională etichetă, nu ne putem desfășura chiar oricum, avem nevoie de evitarea distragerilor în sala de spectacole, să nu sune telefoanele etc. Cea mai bună degajare a publicului care ne ascultă trebuie să se manifeste însă într-o libertate deplină, nu cu constrângeri. Pentru asta trebuie să ajungi și la un anumit grad de conștientizare.
Din materialele trimise am observat că sunteți mari hipnotizatori, cum flirtați cu publicul, cum îl cuceriți?
Muzica are o mare capacitate de transfigurare. În muzică găsim una dintre cele mai puternice armonii din natură. Se întâmplă în momentul prezent și durează exact în momentul prezent, așa cum decurge și viața, dar de multe ori uităm să ne raportăm la prezentul ei. Muzica te obligă să o trăiești atunci, căci apoi se termină și nu mai există, spre deosebire de alte arte, de pictură de exemplu, care rămâne acolo.
Sunteți omniprezenți, atât în țară cât și în străinătate. Cum vă finanțați proiectele? Dacă ar fi doritori, unde v-ar putea face donații dacă ar fi cazul?
Avem niște conturi bancare care pot fi accesate de pe site-ul nostru, pe WWW.YOUNGFAMOUS.RO , avem de asemenea anumite proiecte caritabile pe care le facem, mai avem proiecte sociale, proiecte de a direcționa spre noi persoane care au mai puțin acces la cultură, tindem să aducem către noi elevi din satele nevoiașe din jurul Clujului. Deși am prestat în diverse locuri din țară și peste hotare, marea majoritate a concertelor noastre le facem aici. Ne ajută și primăria atunci când aplicăm pentru finanțări nerambursabile, acordate din partea consiliului local, aplicăm anual și primim și de acolo. Marea majoritate a susținerii ne vine însă din vânzarea de bilete. Oamenii sunt dornici de a veni la concertele noastre și în felul acesta reușim să ne auto-finanțăm, normal, într-o proporție de 50%.
Cu siguranță că aveți tineri artiști care vă contactează. Cum se fac preselecțiile, care sunt privilegiații care ți se pot alătura în calitate de artiști în proiectele voastre?
Interesantă întrebare. Am avut audiții pe care le-am comunicat. S-au prezentat tot felul de persoane, în special muzicieni tineri. Și-au dorit să cânte cu noi și s-au prezentat la acele audiții. Interesant este că cei mai buni muzicieni pe care îi avem ne-au scris și ne-au contactat de mai multe ori. S-a creeat între noi un flux energetic. Pe chestia asta i-am și testat. I-am introdus direct în concerte. Pe unii dintre ei în concerte mai ușoare, pe alții într-altele mai grele, depinde de repertoriul pe care l-am avut în momentul respectiv. Cei care și-au făcut sarcinile cu brio ni i-am luat la noi în orchestră.
Cei care își doresc cu ardoare să cânte la noi reușesc, într-o orchestră versatilă, într-o orchestră de proiect, care nu are angajați în sine, nici eu nu sunt angajatul acestei asociații. Avem un portofoliu de 300 de persoane pe care le contactăm în funcție de nevoie. Evenimentele noastre pot varia de la șase oameni la 80. În spatele uriașei echipe mai avem una: regizor de platou, echipă de filmare, amplificare, înregistrare, sonorizare, chiar și coruri. Depinde foarte mult de conceptul pe care îl avem. Avem și proiecte de teatru, am avut alături de noi și actori.
Unde se vede într-un oarecare viitor dirijorul Vladimir Agachi cu al său proiect Young Famous Orchestra.
Am o oarecare viziune, dar nu știu cum o voi împlini, aceea a experimentării extazului prin muzică. Îmi doresc o uniune mai presus de cuvinte, mai presus de emoții. O dragoste firească ce vindecă pământul, aduce o bucurie imensă în actul acesta de a trăi. Chiar am făcut un concert care se numea „Bucuria vieții” și care a abordat aceste tematici. Știu că aceste proiecte țin de mine, de parcursul meu spiritual, tocmai din această cauză investesc timp și energie în viziunile mele.
9 ianuarie 2024
EXCLUSIV | Profesorul universitar Tiberiu Foriș, despre călătoria de la poet la antreprenor și posibil viitor eurodeputat
Un proeminent poet al Brașovului, profesor universitar, economist, antreprenor, om de cultură și, de ce nu, viitor eurodeputat, ne-a onorat cu prezența la Știrile Transilvaniei în podcastul CLICK pe viață. Este vorba despre binecunoscutul Tiberiu Foriș, brașoveanul care ne-a vorbit despre freamătul transilvănean.
- Ce mai face cetățeanul comunității Tiberiu Foriș?
Cetățeanul comunității încearcă să meargă înainte, normal, prin această lume din ce în ce mai nebună.
- Ați fost și veți fi un promotor al Brașovului. Dacă ar fi să facem un paralelism, cum l-ați văzut în trecut și cum îl vedeți în momentul de față?
Am o firmă de turism și una de consultanță, așa că lucrez cam prin toată țara, iar prin prisma calității mele de profesor universitar, am privilegiul să umblu prin toată lumea, pe toate continentele. Din păcate, văd Brașovul într-o decădere continuă, s-a transformat dintr-un oraș industrial și unul al culturii într-o mare agenție imobiliară, încărcat, aglomerat, s-a construit bezmetic pe aceeași infrastructură, toată economia, toată industria de astăzi nu face cât făcea Tractorul înainte – care era al cincilea producător mondial de tractoare, și îl văd așa… un oraș rămas izolat în mijlocul țării.
- Care ar fi impactul Brașovului ca oraș atât în țară cât și în străinătate, după opinia dumneavoastră?
Vreau să spun că, din punct de vedere statistic, al indicatorilor, ca și aport la produs intern brut al României, Brașovul este după orașul Voluntari! Acum, ca și imagine în lume, prezentându-ne pe la tot felul de conferințe universitare din întreaga lume, ne prezentăm orașul ca pe unul ce are ce arăta, este un oraș istoric, monumentele sunt deosebite, oamenii sunt deosebiți, dar singurul lucru cunoscut este mitul lui Dracula. Greșeala a fost să prezint acest mit și în Turcia, turcii nefiind prea încântați să afle că vin chiar din orașul lui Dracula.
- Trei dorințe mari au avut și încă mai au brașovenii: construcția aeroportului, finalizarea autostrăzii Sibiu-Brașov-Comarnic, resuscitarea festivalului Cerbul de Aur. Sunteți un om al comunității și știți bine despre toate aceste teme. Cum ați dezvolta subiectul?
Cu riscul ca multora să nu le placă ceea ce aud, părerea mea este că investiția în aeroportul din Brașov este o investiție total inutilă. Noi am făcut studiile de fezabilitate și oportunitate după ce a apărut această idee, deși le-am spus că nicăieri în lume nu se construiesc două aeroporturi internaționale la mai puțin de 150 de kilometri, nu pentru că s-ar lovi avioanele între ele, ci pentru faptul că trebuie trafic în zonă. Nu sunt suficienți călători pentru a avea un aeroport internațional la Brașov. Mai degrabă văd necesitatea urgentării construcției autostrăzii, într-o oră și jumătate sunt la aeroportul din București, care este unul dintre cele mai importante aeroporturi din Europa. Construcții inutile. Avem Bucureștiul lângă, Sibiul lângă și Târgu Mureșul, toate pe o rază de 150 de kilometri. În momentul de față aeroportul de la Brașov este o caricatură, un hipermarket care funcționează cu program redus, de jumătate de zi. Personal nu am văzut încă niciun avion plecând sau ajungând la Brașov. Într-o bună zi o să ne ajute și aeroportul acesta, pentru că nu judecăm doar din punctul de vedere al eficienței directe, o să aducă efecte bilaterale conexe prin prisma numărului de turiști care vor putea să ajungă mai lesne aici – fără să stea ambuteiați cinci ore pe DN 1 – anumite transporturi de mărfuri, o să favorizeze firmele din zonă. Au venit, desigur, și piedici în calea acestui aeroport, și din partea Sibiului și al Bucureștiului…
- Pentru ce fel de universități este renumit Brașovul?
Universitatea din Brașov s-a diversificat foarte mult. Avem 18 facultăți: 9 cu profil tehnic și 9 cu profil netehnic. Cele cu profil tehnic au început să mai scadă ca pondere al numărului de studenți, pentru că nu mai avem industria pe care o aveam înainte. S-au dezvoltat foarte mult cele non tehnice, atragem din toată regiunea centru, atragem din sudul Moldovei… Silvicultura a fost la un moment dat singura din țară, prelucrarea lemnului la fel. Silvicultura a fost la un moment dat singura din Brașov și din Europa de Est. Momentan facultatea de științe economice, din care fac parte, reprezintă cea mai mare latură educațională a universității, are pe undeva la 3000 de studenți, avem absolvenți cu care ne mândrim, unii dintre ei se clasează într-un top 500 al celor mai buni manageri din România, cam toți managerii de bănci, de asigurări, de afaceri tranzacționale, o serie din absolvenții noștri au devenit persoane importante în zonă, am avut și primari, inclusiv primarul Brașovului este unul dintre absolvenții universității noastre.
- Cum găsiți munca cu studenții?
Pentru mine este cea mai plăcută, pentru că este o vocație. La fel ca și medicina, arta predării este vocație. Este cea mai bună și cea mai frumoasă parte a activității mele, în care simt că pot să dau ceva, să transmit ceva, și văd ce iese după noi, pentru că țin legătura cu studenții mei prin ani.
- Le-ați recitat vreodată studenților din poemele dumneavoastră?
Nu, nici vorbă. Vocea mea e voce de amfiteatru. După cum știți, la lansările mele de carte chem actori profesioniști, prieteni dragi, a căror meserie asta este, și ce bine recită! Eu mă uit la ei și nu îmi vine să cred cine a scris așa ceva. Am lucrat cu ultimii doi titani ai poeziei, atât cu Adrian Păunescu cât și cu Vadim Tudor, și ce am admirat cel mai mult la ei este că își știau poeziile. Eu nu îmi știu niciuna. Pentru studenții mei am scris un imn al absolvenților, pe care îl recită ei la festivitățile de absolvire. La un momendat mă gândeam ca la fiecare capitol din cartea mea de resurse umane să inserez pe acolo și un rezumat în versuri…
- Referitor la arta condeiului, ce v-a determinat să scrieți un tumult atât de semnificativ de poezii?
Am scris toată viața mea, dar cu o întrerupere destul de mare. Mai bine de zece ani nu am scris nimic, niciun vers. Ce m-a determinat să scriu a fost în primul rând revolta. Am publicat până acum șapte volume de versuri. În ianuarie am să îl public pe al optulea. Din opt, șase sunt pamflete, deci sunt poezii de revoltă. Mă revoltă nedreptățile și prostia care ne înconjoară. Cuvântul cel mai des utilizat în poezia mea este „prostie”. Bineînțeles că scriu și poezie de suflet, pentru că trebuie să mă echilibrez și pe partea asta, dar în mare parte dintre ele ca număr sunt pamflete, pamflete politice.
- Poate ne puteți înșira anumite volume, rugându-ne să ne și ghidați acolo unde pot fi găsite.
Pot fi găsite peste tot, pe internet… La Libris de exemplu. Ei au fost editorii primelor mele șase volume. Cam toate au tema timpului: Timpul pierdut, Timpuri noi, Timpul probabil – care este o trilogie; urmează „Pierduți în timp”. În timpul pandemiei am scris „Timpul pierdut”, pentru că mi s-a părut că pierdem timpul, ne dăm înapoi. Prima nu a avut tematica timpului. S-a numit „Zâmbete triste”, adică tot un fel de pamflet, cu umor, dar trist. În ianuarie urmează o carte de suflet la care țin foarte mult, la care lucrez de câțiva ani. „Divinum misterium”, care este o carte de simbolistică, numerologie, și cam tot ce înseamnă simbolistica creștină. Prima poezie din „Divinum misterium” are 102 strofe. Am ținut eu morțiș să trec de 99, care era cea mai mare poezie de gen din literatura noastră, adică Luceafărul. „Divinum misterium” este Luceafărul meu. De la 0 la 13 sunt toate simbolurile. 1 are o strofă, 2 două strofe, până la 13, care are 13 strofe, bineînțeles că 0 are și el o trofă.
- Din câte vedem efectul este covârșitor, ați atras atenția, iar comunitatea vă trimite pe o cale dreaptă, aceea de a fi reprezentată de către dumneavoastră și în sfera politicului. Campania electorală nu a început, nu facem politică, nici nu putem divulga numele vreunui partid, însă vă invităm să ne dezvoltați indirect subiectul.
Mi-am propus să nu fac politică în viața mea, dar m-am săturat să scriu, și să scriu degeaba, pentru că nu se întâmplă nimic. Dacă nu te duci acolo între ei și peste ei nu se poate face nimic. Nici acum nu pot să spun că fac politică. Sunt membru de onoare al unei alianțe, președinte de onoare, și am primit propunerea împreună cu 43 de personalități să participăm la campania pentru Parlamentul European. Printre personalitățile acestea, alături de care am urcat pe mai multe scene și ne-am prezentat, am fost mândru să fiu lângă Cristi Terheș, lângă Gheorghe Piperea, lângă președintele festivalului George Enescu, lângă profesorul Gurlui – care este reprezentantul nostru la Agenția Spațială Europeană, Monica Iagăr, toți unul și unul. Formațiunea în care sunt nu este nici una de dreapta, nici una de stânga, ci una Pro România, este o formațiune pentru țara noastră, pentru demnitate în Europa și în lume. În momentul de față singura voce care ridică fața plecată a României în Parlamentul European este cea a lui Cristi Terheș, și cei care venim din urmă, venim împreună pe aceeași voce. Prevăd anul 2024 unul al marilor schimbări. Eu voi candida pentru Parlamentul European, probabil și în țară, la Senat – din partea aceleiași formațiuni, și pentru iarna acestui an am să candidez și pentru funcția de rector al Universității Transilvania. Am ce oferi, și pot să ofer tuturor celor din jur ceva din experiența mea.
- Dacă Dumnezeu v-ar echipa măcar pentru un an cu puteri mai mari decât toți politicienii noștri la un loc, ce v-ați grăbi să faceți pentru Brașov și pentru România?
Ce-aș face?!? Dacă mi-ar da Dumnezeu astfel de puteri, aș reda demnitatea poporului Român. Poporul meu va ști apoi ce va face mai departe. Să ne uităm la polonezi, la unguri, popoare care nu s-au lăsat niciodată călcate în picioare. Și turcii, care vin cu niște imperii de istorie în spate. Și noi venim cu o istorie de peste 2000 de ani în spate. Ne-am tâmpit în ultimii 20 de ani?!? Atât. Vreau să aduc poporului meu demnitatea înapoi. Prima dată trebuie să ne facem însă curățenie în propria ogradă. Să îi trimitem la plimbare pe cei care timp de 30 de ani și-au bătut joc de țara asta. Până acum am ales între ciumă și holeră. Hai să alegem și între alternativa sănătoasă! Îl citez și pe Grigore Vieru: „Ăsta este marele păcat al poporului român: ne urâm între noi și ne iubim străinii și dușmanii.”
Urmăriți întregul dialog, aici:
16 noiembrie 2023
Balerinul Marian Horhotă: Meseria asta este una fantastică!
La al doilea episod al PODCAST-ului nostru, accesând cu un simplu Click pe viață – dăm peste un Maestru, un fost balerin de excepție, peste un profesor de balet clasic și un coregraf experimentat și pasionat care combină dragostea pentru dans cu o dezvoltare armonioasă a spiritului și a corpului. Îl avem alături de noi pe Maestrul Marian Horhota, direct din București pentru Știrile Transilvaniei
- Ce mai face balerinul, coregraful, profesorul de dans Marian Horhota?
În ultimii doi ani, aproape trei, încerc să mă bucur de privilegiul numit pensie. Alaltăieri mi-am ținut prima oră de balet clasic în noua mea sală, ținându-mă de proiectele și planurile mai vechi, și iată că aceste proiecte nu mă lasă să stagnez deloc.
- Cât de mulțumit, sau nemulțumit stați la capitolul balet clasic în București și mai ales în România?
Urmărind ceea ce se întâmplă în țară, în toate teatrele, cred că mulți dintre noi sunt mulțumiți, căci se întâmplă în sfârșit ceva cu adevărat în aceste teatre. Peste tot se întâmplă o efervescență. Coregrafi mai tineri, buni de altfel, aduc ceva artei acesteia, pe care noi am îmbrățișat-o și să sperăm ca mult timp de acum încolo să o ținem îmbrățișată.
- Dacă ar fi să ne întoarcem în trecut, ce ați culege bun din capitolul balet și ce ați evita?
Din capitolul balet aș vrea să rămână tot ceea ce am făcut până acum și eventual să pun un pic mai mult peste, dar din ceea ce am făcut până acum nu regret nimic. Mi-a făcut plăcere să trec prin această meserie, mi-a făcut plăcere că am trăit alături de niște oameni deosebiți, colegi, foști colegi, cunoscuți în această tagmă.
- Călătorim nițel în trecut. Sunteți absolvent al liceul de arta ,,George Enescu” secția coregrafie, promoția 1983, la clasa profesorului Adrian Caracaș – un solist proeminent al Operei române. Spuneți-ne, cum se făceau pe atunci riguroasele preselecții pentru a intra într-un liceu de coregrafie, față de superficialele preselecții de acum?
Da, erau foarte interesante. Eu am avut norocul că tatăl meu a citit un articol într-un ziar, a adunat familia și a zis „În concediu merg doar eu cu Marian”, mama știa însă din timp, chiar l-am întrebat: „Dar care este scopul de mergem doar noi doi și restul rămân acasă, sunt eu cel mai mare dintre toți frații sau ce?” „Nu, nu! Mergem la București și o să ai o surpriză.” Am ajuns exact la școală, m-au pus să mă dezbrac într-un vestiar, am rămas cum se făcea pe atunci, în bustul gol, într-un chiloțel tetra și ciorăpei în picioare. Au început profesorii să tragă de mine, să îmi pună întrebări, să mă măsoare… pentru mine a fost un moment foarte greu, plus că eram foarte mulți intrați în interior, și la fel de mulți erau unii care așteptau pe hol, nu știu, cred că eram la ordinul a două sute de copii, cel puțin așa cred, din care nu sunt sigur dacă am intrat zece, cincisprezece. Exact cum vedem în filmările școlii ruse că se făceau examinările, așa se făceau și atunci.
- În perioada 1985-2005 ați fost angajatul celui mai perseverent teatru de balet clasic și contemporan: ,,Oleg Danovschi” din Constanța – în funcția de Solist balet. Vă invit să vă sclipească nițel ochii, cum se făcea baletul pe atunci?
Compania Oleg Danovschi nu mai există. A existat cândva. Acum există Opera Națională de Stat Constanța care poartă numele maestrului Danovski, dar nu mai este compania de dans clasic și contemporan Oleg Danovski, ea a dispărut, a fost desființată de… știți și dumneavoastră de către cine a fost desființată, toată lumea știe de către cine a fost desființată. În primul rând nu prea mai există istoricul, arhivele acestei companii. Sunt câțiva colegi care încearcă să pună cap la cap istoria acesteia, să facă rost de documentație, să îi imite demersurile, dar nu cred că se va mai reuși să se dea rezultatele a ceea ce a fost această companie vreodată.
- Din 2004 ați trecut de la dans la o altă artă, aceea a pedagogiei, prin diverse licee de coregerafie. Despre ce este vorba?
Ați înțeles puțin greșit. În 2004 mi-am dat demisia din teatru, nu datorită faptului că nu puteam să dansez ci pentru că nu mai aveam bani. Nu mai puteam să îmi întrețin familia așa cum făceam înainte, așa că în 2004 a trebuit să recurg la o nouă formă de a câștiga ceva bani. M-am întors un an mai târziu. Nu am mai revenit la companie, ci m-am îndreptat către teatrul Ion Dacian din București, de unde am și ieșit la pensie în 2015. Din 2012, concomitent fiind angajat la teatru, am devenit și profesor la catedra de dans clasic Floria Capsali din București.
- Cum vi se pare munca cu adolescenții și cu copiii?
Muca cu copiii este o muncă foarte, foarte grea. Ce să vă spun, copiii diferă, unii au o educație mai bună, alții mai precară, trebuie să îi înțelegi pe toți. Dacă părintele nu comunică cu profesorul nu funcționează această legătură, intervine și așazisul nivel democratic. Părinții nu înțeleg ce înseamnă această formă de învățare a acestei arte, că toată lumea trebuie să fie prezentă în sala de balet în aceeași zi, la aceeași oră, părinții au alte idei despre învățat.
- Ați dansat și pe vase de croazieră! Ne puteți face diferența despre ce înseamnă să dansezi pe un vas de croazieră și ce înseamnă să dansezi într-un teatru?
Depinde de cum vedem ceea ce facem. În momentul în care am ajuns pe vasul de croazieră am preluat un fel de stil de brodway, l-am tratat ca atare, am intrat cu tot sufletul în genul respectiv de dans, bineînțeles că am păstrat și partea clasică pe care o aveam în mine, dar a trebuit să mă transform puțin, și a funcționat foarte bine. Sistemul pe vapor este foarte sigur, e ca și la taximetrie: dacă faci taximetrie, ai bani, dacă te oprești din făcut taximetrie, nu mai bani. Dacă mergi în voiaj și stai șase luni vei veni cu o brumă de bani acasă, acasă nu poți păstra bănuții câștigați pe vapor, așa că în concediu vei fi obligat să îi cam consumi, după irosirea acestor bani cauți să te reîntorci repede pe vas, totul vine legat la pachet.
Vasul însă nu este un criteriu pe viață pentru un balerin. E adevărat, strângi niște bani, dar nu te poți lăuda că ai avut o carieră, pe vas practic ai dansat niște dănsulețe, doar la un anumit nivel. Coregrafii, maeștri de balet există, dar nu la nivelul pe care ți-l conferă o Operă de stat. Sunt micuți. Sunt absolut sigur că toți colegii mei au plecat pe vas pentru același scop, pentru bani. În momentul acela era foarte dificil cu banii. Mulți oameni mă vor înțelege, în luna ianuarie 2005 aveam salariul de 410 lei mi se pare, ca balerin, solist. Ne uitam în același timp la balerinii care nu aparțineau de primării, ci de Ministerul Culturii, și vedeam care era diferența, pentru aceeași muncă și același efort. De aia am plecat, banii erau la o treime față de alți balerini din țară. Mai nou cea mai salutară inițiativă este că nu mai contează în ce teatru lucrezi, banii trebuie să fie pentru balerini absolut la fel, este aceeași muncă și același efort pretutindeni, bineînțeles, un solist nu poate primi la fel cum primește un balerin din ansamblu.
Mi-ar plăcea și să se vorbească despre absolut toate teatrele, nu numai despre unul-două, pentru că există teatre cu artiști desăvârșiți în toată țara.
- Ați avut tot felul de turnee prin străinătate, prin America, Africa, Asia, nenumărate apariții pe la posturile de televiziune naționale, practic sunteți un artist umblat, conștient de rolul său în societate, ce sfaturi ați da tinerilor care s-au apucat de această artă, a dansului contemporan și a baletului clasic și sunt oarecum dezorientați?
Și eu am fost dezorientat la început, pe când eram în școală. De-abia prin clasa a zecea știam ce vreau cu exactitate de la viață: nu vreau operă, nu vreau estradă, nu vreau profesorat, vreau să dansez la compania Oleg Danovschi, și gata, m-am informat, decizia aceea îmi stătea cel mai bine, și așa s-a și întâmplat. Ce pot să le spun celor care s-au apucat de meseria asta? Meseria asta are nevoie de tine în primul rând. Dacă tu o ajuți, te va ajuta toată viața. Trebuie să fii conștient, să te trezești de dimineață să te duci la ea și să ai grijă de meseria ta. Pe urmă te va răsplăti cu vârf și îndesat.
- Redacția Știrilor Transilvaniei ar îndruma copiii și adolescenții și către studioul dumneavoastră din București, și anume Academia Esmeralda. Despre ce este vorba?
Este un proiect vechi, practic s-a născut în 2009, dar au survenit anumite schibări în drumul meu, am devenit și profesor la liceu și mi-am lăsat proiectul pe o linie moartă. De-abia de anul trecut am început să dau atenției ideii, să caut o sală, un spațiu, să aduc acest spațiu la însemnătatea a ceea ce vrea să însemne o sală de balet. Am reușit să fac toate astea, acum fiind deja la faza de reclamă.
Am și o mare durere în suflet. În România majoritatea cursanților care vin să facă balet sunt fetițe. Nu știu de ce. Doar fetițele văd balet, la capitolul băieți… foarte, foarte puțini. Nu știu care ar fi motivul, ori informația nu curge pentru toată lumea la fel… În principiu e o meserie fantastică, deși mulți spun: „Balerin, ce meserie mai e și aia, balerin?! Cum o să îți întreții tu familia?!” Îți poți întreține familia extrem de bine dacă ești balerin. Poți câștiga chiar mai bine decât un avocat, cel puțin eu am avut astfel de perioade, și nu a trebuit să stau toată ziua prin baruri, am făcut-o pe scene. Peste douăzeci de băieți eram cândva într-o clasă, acum maxim ce găsești un băiat sau doi. Nu știu ce se întâmplă, e ceva stricat în atmosferă…
- Câteva vorbe bune adresate iubitorilor de balet!
Celor care practică această meserie nu pot decât să le doresc o viață cât mai lungă pe scenă, și celor care vor să facă balet sau măcar să cocheteze cu acesta, intrați în sălile de balet și încercați să îl învățați de la cei care îl știu. Copiilor nu avem ce să le urăm, le urmă părinților: dați-le șansa copiilor să descopere singuri dacă le place ceva! Cât te costă să îți duci copilul într-o sală de balet? Două șaorme! Doar atât te costă, și asta ca să vezi dacă copilului tău îi place ceva. Dacă nu îi place la balet du-l la muzică, la pictură, la înot, du-l oriunde. Importat este să duci copilul acela undeva. Renunțați la țigări, renunțați la ședința săptămânală de manichiură și duceți-vă copilul acela să facă ceva. Dar să învețe obligatoriu acel lucru de la cineva care a făcut meseria asta!
URMĂRIȚI MAI JOS PODCAST-UL:
2 noiembrie 2023
Regizoarea filmului „Experimentul Pitești”, Victoria Baltag, a fost invitata Știrilor Transilvaniei în noul podcast realizat de Adrian Scriminț
Și-a însămânțat în minte un vis și apoi l-a dus la capăt cu cea mai mare încăpățânare. Unsprezece ani de muncă asiduă au fost încununați prin realizarea filmului de succes „Experimentul Pitești”, o peliculă ce relevă o simbolistică puternică, ultimul film în care a jucat Ion Caramitru, unul pe care marele actor nu a mai apucat să-l vadă, un film întrețesut de tragedii puternice, reliefate în multitudinea de arhive sau în povestirile celor cu buzele tremurate, cei ce au supraviețuit experimentului.
Aflată aproape de epuizare, regizoarea Victoria Baltag nu își mai dorește decât o lungă odihnă și să îi poată plăti cândva pe cei cei i-au stat alături: peste 180 de actori, 700 de figuranți și toată echipa tehnică. 11 ani de muncă și uneori 17 ore de filmare pe zi au fost dedicați acestui film.
Cum este deontologic, echipa Știrilor Transilvaniei s-a informat despre priceputa regizoare, respectul nostru fiind triplu, mai ales că am dat cu ochii de o amplă lecție de viață.
Știrbită de copilărie, crescută într-o sărăcie lucie, Victoria Baltag sfidează indirect anumite povestiri biblice, precum că un bogătaș ce a plecat la un drum lung a lăsat trei daruri diferite slugilor sale: unuia un săculeț de galbeni pe care sluga i-a investit și a devenit înstărită, alteia un pumn de galbeni cu care a reușit să crească în viață, stăpânul i-a lăsat în fine ultimei slugi doar doi galbeni, acesteia i-a fost teamă să îi cheltuiască, i-a ascuns în pământ și a așteptat revenirea gazdei, care a tratat-o cu un profund dispreț de altfel. Ei bine, Victoria nu s-a temut să investească mărunțișul, a pornit la drum în acest proiect cu mâinile goale, echipată doar cu o mare încredere în sine, a fost o elocventă hipnotizatoare, convingând să îi vină alături o echipă întreagă, de sute de oameni, cei mai relevanți sponsori fiindu-i părinții, care i-au donat de mai multe ori pensiile derizorii de foste cadre didactice, sau sora ei mai mică, ce a ajutat-o cum a putut cu sume mari pentru ea, dar minuscule pentru un proiect atât de mare. Victoria a mai primit un mare dezinteres din partea Ministerului Culturii. Rezultatul final al Victoriei Baltag a fost acela că a scos la rampă un film demn de a atrage atenția marilor case cinematografice – care s-au grăbit de altfel să i-o ia pe parcurs înainte cu alte titluri și povești similare ; și-a atras un mare interes din partea festivalurilor de film internaționale, dar și a publicului autohton sau internațional ce îi năvălește în săli prin diversele locații la lansare. Mai multe ne va povesti ea însăși…
Adrian Scriminț: Ce mai face regizoarea filmului Experimentul Pitești?
Victoria Baltag: Fac foarte bine, pregătesc o proiecție de film la Teatrul Național pe data de 11 octombrie, la începutul lui Noiembrie vom pleca într-un turneu în America Latină, fiind selectați la mai multe festivaluri în Columbia și Peru și vom petrece mai bine de o lună de zile în aceste țări, urmând ulterior mai multe proiecții de film prin Europa.
A.S: 11 ani de lucru la acest film. Să fie acesta un record? Cum ne poți dezvolta lunga călătorie?…
V.B.: Așa cum ai menționat, am o echipă foarte mare iar responsabilitatea e undeva pe umerii mei. Chiar dacă am întâmpinat în drumul nostru piedici destul de mari, echipa m-a susținut, a fost formidabilă și mi-a fost ca o familie. M-au încurajat atât ei cât și oamenii pe care i-am întâlnit în drumul nostru, dându-mi resurse să mai pot.
A.S. De unde ți-a venit lumina călăuzitoare să scoți la rampă acest film?
V.B.: În 2011 am participat la „Universitatea de vară” organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Acolo am văzut un documentar numit „Demascarea”, unde au fost intervievați câțiva supraviețuitori ai experimentului Pitești. Studentă fiind am empatizat foarte mult cu acest abominabil fapt, constatând că nu există un film despre ceea s-a întâmplat, considerând că este important pentru noi să ne cunoaștem trecutul ca să ne dezvoltăm sănătos, și m-am hotârât chiar atunci, spunându-le colegilor mei că vreau să fac un film. Au glumit pe seama mea. Aveam puțin peste 20 de ani, dar eu mi-am luat în serios dorința, m-am documentat din arhive și am luat legătura cu câțiva supraviețuitori.
A.S.: Ai întâmpinat piedici în cercetare, sau ți s-au deschis de la sine căi pentru schițarea tematicii filmului?
V.B. Am primit ajutor foarte mare în ceea ce privește cercetarea. Îmi amintesc că m-am adresat mai multor instituții asupra interesului acestui subiect și chiar m-au ajutat. Arhivele comunismului sunt foarte mari și am avut nevoie să fiu direcționată special către ceea ce mă interesa pe mine. Odată ce am avut comunicatele de presă în media din România, rudele supraviețuitorilor au putut accesa numărul meu de telefon, au sunat, și iată că cu această ocazie mi-am îmbogățit documentarea într-o proporție de 80% pe testimonialele lor.
A.S. Cum ai reușit să convingi atâția oameni să se încadreze într-un proiect cu buget zero, cum ai reușit să îl convingi pe marele Ion Caramitru?
V.B. La Ion Caramitru am mers cu scenariul sub braț, am ciocănit la secretariatul Teatrului Național, am dat scenariul doamnei secretare, acesta fiindu-i înmânat domnului Caramitru. Am primit ulterior un telefon de la domnia lui după două săptămâni. Îmi spunea că este un proiect bun. Mi-a cerut timp de gândire asupra rolului pe care i-l propusesem. Mai târziu și-a dat acordul și au început între noi colaborări deosebit de frumoase. L-am avut alături de mine pentru prima dată la Iași, în timpul în care dumnealui își lua cina, tocmai venise pentru filmări. Își imagina că o să vadă un munte de om, chiar a rămas surprins când a constatat că sunt atât de mică, nu se aștepta să mă vadă atât de plăpândă și îmi amintesc că m-a întrebat: „Da’ tu nu mănânci?!” Cum aș fi putut îndrăzni să îi spun că în locația cu pricina nu am obținut sponsorizare de masă decât pentru dumnealui? A luat farfuria cu pricina, cu tot cu lingură și mi-a dat comanda: „Te rog să mănânci!” – și am mâncat cu lingura lui Caramitru, asta fiind o amintire pe care nu am să o pot uita niciodată.
A.S.: Ion Caramitru nu a mai reușit să își vadă ultimul film în care jucat. Cum ai gestionat veștile nefaste?
V.B.: Să știi că domnul Caramitru mă suna la fiecare trei luni. A văzut toate materialele în ceea ce privește montajul, până la o lună înainte să treacă la cele veșnice. Chiar cu o lună înainte am fost la dumnealui în birou și i-am prezentat materialul, discutasem despre organizarea premierei, am fi vrut să o facem în toamnă. Era foarte fericit, îmi spunea că o să facem o premieră spectacol pe care o să o țin minte toată viața. Ar fi vrut să îl scoatem mai devreme, cu montajul incipient pe care l-am avut, pentru că pentru dumnealui era mai important subiectul decât cum aș fi făcut montajul, și știu că tot timpul mă întreba: „Când Victoria, când?” „Nu acum, domnu Caramitru!” ”Da’ când, Victoria???” „Când voi fi pregătită, domnu Caramitru, deoarece nu a ajuns încă la nivelul de film!” Tăcea și aștepta. Așadar a plecat la cele sfinte cu informații clare despre film.
A.S.: Îmi spuneai cu amărăciune că acest film ți-a luat ca timp cât alte zece filme pe care le-ai fi regizat în altă țară. Vei mai regiza ceva vreodată în România?
V.B.: Voi regiza dacă voi avea oportunitatea și dacă se vor găsi resurse, pentru că în 12 ani de muncă benevolă eu și echipa mea am obosit. Avem nevoie să plătim tot ceea ce este de plătit, avem nevoie să trăim. Cu toții am lucrat în mai multe locuri pentru a găsi posibilități financiare să subzistăm și să mergem înainte cu acest proiect. Este foarte greu și îmi doresc din tot sufletul ca la noi în țară să existe finanțări pentru a putea face film de conținut, film educațional sau film care să aducă valoare adăugată, nu doar divertisment.
A.S.: Ce crezi, succesul pe care îl prezintă filmul Experimentul Pitești, va deschide ochii autorităților? Îți vor fi cândva alături?
V.B. Da, sunt convinsă că da. Deja am observat că la email-urile mele trimise către președinție, guvern, senat primesc răspuns. La anul se vor împlini 35 de ani de la căderea comunismului, ca atare probabil că vor exista resurse finaciare pentru a organiza evenimente în acest sens, și filmul meu despre asta vorbește, de spre comunism. Trebuie să știm cum a fost ca să ne asumăm să acceptăm ceea ce s-a întâmplat, ca să putem crește. Dezvoltarea sănătoasă constă și în asumarea conștientizării lucrurilor mai puțin plăcute, așa cum a fost experimentul Pitești.
A.S. Pe unde a fost vizionat filmul experimentul Pitești și pe unde se preconizează a mai fi vizionat încă?
V.B. Am să încep cu străinătatea: am fost în diferite orașe din Canada și America făcând un mic turneu canadiano-american, o lună de zile am petrecut-o în Mexic, fiind invitată la anumite festivaluri de film, de asemenea am făcut proiecții pentru mexicani prin licee și școli, un proiect foarte bine primit. În România am mers în peste 44 de locații: Iașiul a văzut filmul acesta, Piatra Neamț, Brașov, București, Timișoara, Cluj, Oradea, Sibiu, Bacău, am fost și în sate, peste tot unde am fost invitată. Îmi amintesc cu plăcere de vizita la Brașov, primarul Allen Coliban a stat în picioare pentru că și-a cedat cuiva scaunul, am dat de o sală arhiplină acolo, nu am să uit niciodată detaliul acesta, chiar sunt onorată, mai ales că au participat la lansare ambii edili ai orașului: primarul Allen Coliban și viceprimarul Flavia Boghiu.
A.S.: Vorbeam de o amplă oboseală acumulată. Iat-o acum pe regizoarea Victoria Baltag îndreptându-se spre odihnă prin intermediul unei căsătorii. Despre ce este vorba?
V.B.: Vine momentul să intrăm cândva și în rând cu lumea. Mă căsătoresc în câteva zile. Este vorba de 7 octombrie. Trebuie să știți că după acest interviu filmat mă duc practic să îmi caut un voal. Soțul meu este portughez iar nunta se va ține în străinătate. Nu îmi vine să cred câte persoane importante vor participa la nunta noastră, chiar și din partea mai multor ambasade.
A.S: Unde se vede omul Victoria Baltag într-un viitor mediu și lung?
V.B. Pregătind alte filme, alte proiecte frumoase. Am început să lucrăm la un film de lung metraj, și anume relevarea capodoperei lui Benjamin Fondane – Nostradamusul cinematografiei interbelice – „Tararira ne unește”. El este un român de origine evreiască ce a plecat pe jos la Paris, prieten foarte bun cu Brâncuși, care în 1936 a făcut un film care a dispărut, iar eu prin intermediul doctoratului meu am reușit să adun diverse pelicule, am dat de interviurile și declarațiile anumitor actori sau specialiști ai echipei și încerc acum să le pun cap la cap. Mai repede decât asta, pe 25 noiembrie facem premiera documentariului „Titus Munteanu – o viață în televiziune, este un documentar despre cum s-a născut televiziunea Română și despre ce influențe a avut Titus Munteanu asupra divertismentului din România. După premiera din 25 poate vom merge prin toată țara, nu neapărat cu prezența mea, pentru că o să fiu în America Latină, dar filmul va ajunge la oameni.
În încheiere urez drumuri deschise Știrilor Transilvaniei și emisiuni de calitate, așa cum știe să le facă doar Adrian Scriminț.
Urmăriți aici, interviul integral:


2 octombrie 2023

Categorie: CLICK PE VIATA

Urmăriți aici, interviul integral: