Categorie: Transilvania Mea

Habar nu aveam de turul respectiv. Cum stăteam eu liniștit pe canapea, după Revelion, numai ce primesc un mail de la Bamse. Era 4 ianuarie 2018, iar mail-ul era ceva de genul: băăă nu mergem și noi? Bine, Bamse o fost mai finuț și nu m-o luat cu Băăă!. Mi-o zis „Ciao, Dani!”. Mi-a urat „La mulți ani!”, apoi m-a întrebat ceva de genul: „ce zici, ai chef să mergem la evenimentul ăsta?”… Și îmi trimite un link. După care îmi comunică că „ar fi fain să venim de la Timișoara”, îmi spune să am grijă de mine și îmi urează sănătate.

Normal că nu aveam chef să merg. Dar ce să-i spun omului? Să-l refuz din prima? N-am putut. Și am zis da. M-am pregătit minuțios: am dormit, am mâncat bine, mi-am făcut rost de viitoare nevastă tânără, i-am spus lui Mihnea să aibe grijă să nu facă prostii cât îs eu plecat și Dicăi să aibe grijă de Mihnea. Problema a fost că n-am făcut antrenament. Eram mai moale ca o pufoșenie de iepuraș.

Și atunci mi-am pus întrebarea: cum ajung eu la Timișoara? Căci Turul Centenarului, organizat de Lucian Mîndruță, pleca din trei părți: de la Iași, din fața Palatului Culturii, de lângă statuia lui Ștefan cel Mare; de la Timișoara, din Piața Operei; și de la București, din Piața Palatului, din preajma statuii lui Carol I, de pe Calea Victoriei, toate trebuind să și trebuia să se unească la Alba Iulia. Ceea ce s-a și întâmplat.

Eu știam și știu unde este Timișoara. Dar lucrurile nu se întâmplă cum vreau oamenii. Primo: „Turul Centenarului” a devenit turul „Pedalăm pentru România”. Căci unii români șmecheri au furat ideea și titlul. Lucian Mîndruță știe mai multe. Eu știu doar că am făcut cerere să particip la eveniment. Posibil să fi fost singurul cercetător științific care a pedalat 500 de kilometri timp de cinci zile. Nu garantez.

Secundo. Problema a fost cum să ajung la Timișoara. Cu bagaje, cu bicicletă și pe post de persoană fizică. Când gândeam eu mai intens, numai ce m-a bubuit o idee: îl sun pe Florin Ispas. El răspunde la telefon, îi spun problema, el acceptă să mă ducă în vestul țării. Seara. Bine, bine, dar ce fac cu mine când ajung în Timișoara? Unde dorm? Îmi vine și altă idee, mai grozavă!

Îl sun pe Cătălin Tibori și-l întreb dacă pot dormi la el.  Ăsta e rău tare. O zis că nu. Că cică pot dormi la el doar dacă stăm să mâncăm ceva și să bem o bere. Am acceptat, că doar nu era să dorm în gară.

L-am sunat iar pe Florin Ispas. Am plecat. Am ajuns la Timișoara. Ne-am rătăcit un pic prin oraș. Dar, într-un final, am dormit domnește… Dimineața a fost de groază…

Dimineața a fost splendidă. N-am văzut nimic din cauza cețurilor care acopereau valea Tarniței, sau din cauza norilor din capul nostru. Am mâncat sănătos de dimineață: niște colesterol sub formă de slănină și cârnați, diluat cu ceapă roșie și usturoi. Am făcut curățenie prin bucătăria de vară, deși era mijlocul iernii, am închis ușa și am pus cheia la locul ei, unde fuseserăm deja informați că trebuie să o lăsăm.

Ovidiu o fost tare sprinten. Abia mă țineam după el. Asta la coborâre, pe „drumul de costișă” ce merge pe culme spre șaua dintre văile care despart județele Hunedoara și Alba. Ajunși acolo, am poposit un pic. Cețurile păreau să se fi ridicat un pic mai mult. Eu am crezut că Ovidiu are dreptate și de atunci încolo o să fie vreme faină ca vara, deși m-am uitat în calendar și știam că suntem în mijlocul iernii.

N-am avut de ales și am plecat mai departe. Faine locuri. Mai întâi am mers prin pădure, tot pe curbă de nivel. Am ajuns la o răscruce unde era o cruce de răscruce. Apoi am lăsat drumul care ducea spre Almașu Mare și am mers tot pe culme. Am dat de zăpadă. Am urcat. Apoi am ajuns într-un fel de vârf și am început să coborâm. La cealaltă coborâre eu am fost mai viteaz dacât Ovidiu.

În opinia mea trebuia să ajungem prin satul Almașu de Mijloc. N-am ajuns. Adică am ajuns, dar prima dată ne-am rătăcit și am ajuns tot în Almașu Mare, pe care încercaserăm să-l ocolim. Era o ceață de nu nimereai să-ți bagi degetele-n ochi. Lătrau câinii după noi, încercau oamenii să ne îndrume pe drumul cel bun. Din cauza ceții nu auzeam prea bine, așa că am mers pe unde am crezut eu că-i bine. Ne-am rătăcit, dar nu foarte mulți kilometri.

La crâșma din Almașu Mare, amplasată vizavi de monumentul eroilor din localitate, am așteptat un pic până să ne deie Tanti două beri. Sau o bere și un suc. Eu vreau să cred că Ovidiu o cerut berea. Am plecat spre Almașu de Mijloc. Kilometri peste kilometri. Bocanci umezi. Un chin frumos, ce să mai zic. Începea să se întunece din nou. Deja stresul tindea să atindă cote maxime…

Dar eu nu l-am lăsat pe Ovidiu de izbeliște. Am decis să meargă el în față, în caz că apare vreun urs, lup, mistreț… eu fiind la urmă, eram pradă fragedă. Ovidiu scăpa. Plus că eu am un instinct de conservare ceva de speriat: nu numai animalele sălbatice se uită crunt la mine, dar și soacrele. El e mult mai tânăr ca mine și prefer să-l condamn la o căsnicie fericită ani de zile.

Știu că nu este OK să dai din casă… dar… numai ce trecem noi de Almașu de Mijloc și se pogoară deasupra noastră o minune Dumnezeiască: o mașină Dacia Papuc. Care o oprit și ne-o dus până în Geoagiu (altădată sat, azi oraș). Ne-o lăsat în stația principală, de unde am așteptat autobuzul Geoagiu – Deva. După patruzeci de minute a venit autobuzul, ne-am urcat în el și am mers la cășile noastre din Deva…

Prin urmare, am respectat decizia lui Ovidiu. Ne-am dus direct în gura câinilor. Ziua se întuneca. Venea noaptea. Câinii lătrau. O harababură totală. Trecem de o primă casă, dar era părăsită: nici urmă de om prin preajmă. A doua gospodărie, la fel. Începuse asfaltul.

După o curbă, numai ce zărim în zare o mașină de teren în fața unei porți din fața unei case. Îl abandonez pe Ovidiu lângă bagaje și îmi fac curaj să intru în curtea omului. Pustiu ca-n Sahara, doar că era mai frig, fiind 19 decembrie, după cum v-am mai spus. Becurile erau stinse, găinile erau puse la somn, câini nu erau… Dracu știe de unde lătrau când veneam noi la vale de pe deal.

Merg prin curte bănuitor. În fund se zărea o șură așa că mi-am zis să văd dacă totuși nu puteam înnopta în fân, prin pod. Și numai ce-mi iasă-n cale proprietarul. Dăduse de mâncare la vaci. Omul, pe numele lui Neluțu Vesa, s-o încruntat un pic, inițial, la mine: de genul ce dracu caut eu pe înserate în ograda lui! Eu eram ca-n biserică la slujbă: țineam mâinile lipite în fața buzelor și mă rugam. I-am zis omului adevărul: că venim de departe și că doream să dormim într-o șură în fân, dar nu știam bine locurile.

Neluțu Vesa s-o încruntat iar către mine. Eu aș fi vrut să-l strig pe Ovidiu să mă scape ca să nu mor, dar ăsta nu venea oricum, că păzea rucsacii. Așa că am început să pun în practică „teoria pacificatorului”. Habar n-am cum se procedează, dar a funcționat. I-am explicat lui Neluțu că suntem doi oameni vai de capul nostru și că am vrea să dormim la el în șură. El o venit spre mine. Eu m-am blocat. Nici pipi nu mai puteam să fac.

…Când m-o prins de gât, prima dată am zis: e gata! Aici se sfârșește viața mea. Asta e! O să rămână Mihnea și fără tată. După care el zice: „Hai să-ți arăt ceva!”… Oare ce vrea să-mi arate? mă gândeam eu. Ovidiu era calm, fiind în siguranță după gard, lângă rucsaci. Eu eram efectiv târât de Neluțu Vesa spre casa mică. Un fel de bucătărie de vară cu cămară. Mă lasă de gât și începe să-mi explice: aici aveți două paturi, televizor, frigider, cămară. Eu eram blocat.

„Din păcate eu nu pot sta cu voi, că trebuie să mă duc peste deal, după valea asta din față, că acolo e nevastă-mea și soacră-mea”.  Mă și gândeam cum vin toți să ne hăcuiască. Apoi a zis că putem mânca din toate bunătățurile pe care le avea în frigider și în cămară. L-am chemat pe Ovidiu să fie martor la minunea care se întâmpla. Am așteptat un pic, că Ovidiu nu obișnuiește să alerge: el mere lent, ca ardeleanul.

Am stat să-mi trag sufletul, când numai ce-l aud pe proprietar că întreabă dacă nu vrem să bem o țuică înainte să plece el către casa soacră-sii. Normal că am zis un NU hotărât! Nu pleca nicăieri fără să bem ceva din cămară. Noi ne propuseserăm să facem o tocană cu cartofi, mazăre, morcovi, ceapă… Am ales țuica. După vreo două ceasuri, Neluțu a plecat. Iar noi am stat să despicăm firul în patru, în timp ce mâncam o conservă. Ce fel de conservă, habar n-am mâncat o conservă de carne și ne-am pus să dormim… Nici n-am pornit televizorul.

Venea Crăciunul din 2015. Eram stresați rău tare. Iar bătut covoare, cumpărat cadouri, trimis anticipat mesaje cu „Sărbători fericite!”. Etc. Așa că, știind că Mihnea nu-i acasă la mine, l-am sunat pe Ovidiu să plecăm pe dealuri, să ne mai rătăcim, să mai facem o tocană și altele. Atât l-am întrebat: „Mergem?”. El atât mi-a răspuns: „Unde?”. I-am zis că habar n-aveam momentan dar ne vedem în autogară în Deva pe la ora șapte… cred!

Numai bine o fost că am prins autobuzul de șapte jumătate spre Brad. Am ajuns cu bine și am mers la cumpărături. Prima dată am mers eu singur la cumpărături lângă fosta primărie din municipiu, unde știam că un nene care vindea cărți vechi la preț de anticariat. Ovidiu a stat lângă rucsaci. Am găsit 50 de povestiri de Mihail Sadoveanu, Editura Minerva, Colecția Arcade, anul 1984. Fain. 5 lei am dat pe ea și am cărat-o peste munți după mine.

După care m-am întors la Ovidiu și am mers de am cumpărat pită. 4,5 lei lei a fost pita, deci mai puțin decât hrana spirituală scrisă de Mihail Sadoveanu. După ce-am ieșit din magazinul de pită am simțit în nări miros de virșli. Automat ne-am așezat la o masă, am comandat câte două porții de fiecare și câte o bere de fiecare. Prețul a fost cam de cinci ori mai mare decât opera lui Sadoveanu. N-am comentat, am mâncat pe frig și ger în piața de la Brad, apoi ne-am urcat în autobuzul de Câmpeni…

Bine zic că ne-am urcat!!! Mai bine așteptam să se facă cale ferată. Când pleci din Brad cu un autobuz vechi prin Crișcior… îți cam rogi moartea. Numai gropi. Și noi stăteam pe locurile din spate într-un autobuz de 54 de locuri, așa că eram un fel de Hopa-Mitică.. Apoi ajungi prin Zdrapți. Mihăileni. Buceș… Dar ajungi la Cotoncu. Unde de dai jos. Te duci prin tufe să mai descarci din cele două perechi de virșli de Brad. Și te așezi să bei o bere la crâșma din Cotoncu.

Noi ne-am așezat, dar bere n-am băut că stabilimentul era închis. Deși scria mare pe stabiliment că aveau „Răcoritoare”, „Gustări”, „Sucuri”, „Dulciuri”, „Butelii aragaz” și alte cele. Bine, butelii de aragaz n-am prea fi consumat, dar niște gustări ar fi mers. Apoi am mers până am trecut de niște câini și am intrat într-o pădure de fagi. Unde am găsit o cruce de piatră, de hotar, monumentală. Ovidiu o avut răbdare până am descifrat-o, identificat-o, localizat-o… Am plecat mai încolo și am ajuns într-o poiană unde era o altă cruce, tot de hotar, dar din lemn de data asta.

Iar ne-am pus să mâncăm. Era faină poiana. Noi eram practic în județul Hunedoara, dar vizualizam județul Alba. Am trecut pe lângă bulzul Brădișor. Ne-or acostat niște câini și apoi niște ciobani. Am mers mult și se lăsa întunericul. La un moment dat n-am mai putut și i-am zis lui Ovidiu să căutăm un loc de înnoptat sub un brad… molid… nu conta.

L-am convins să căutăm. Nu să dormim. Că numai ce-am găsit locul de înnoptat și începusem să ne facem din tot felul de crengi putrede adăposturi, că lui Ovidiu îi țiuie urechile și își încruntă ochii spre vale. Eram deasupra Tarniței, localitate din comuna Buceș. O auzit lătrat de câini și o văzut lumină de la un stâlp de iluminat public. S-a dus cu aventura noastră… gen dormit sub brazi… sau pini… orice ar fi fost. Așa că am plecat să dormim în casă.

După ce toți participanții, inclusiv cei de la proba de alpinism, au ajuns în tabără și s-au odihnit, am plecat marea majoritate dintre noi spre magazinul sătesc proaspăt deschis. Tanti își freca mâinile de bucurie când ne-o văzut venind pe drum, leșinați de oboseală și rupți de sete. Le-am spus concurenților să aștepte la poarta crâșmei până merg eu și Radu (cred) să negociem cu Tanti. Am rugat-o să pună vreo cinci lăzi de bere deoparte, că le luăm la plecare. Am plătit nemțește și apoi am dat drumul hoardei în crâșmă.

A fost ceva de speriat: lumea se bulucea, se înghiontea, se suduia printre dinți care să ajungă primii la berea rece. Sau la sucuri și apă minerală. Ne-am răcorit, dar nu prea mult, și am plecat către tabăra de corturi în format „șir dublu-indian”. Mai precis mergeam regulamentar pe marginea drumului, câte doi. Unii, mai precis zece dintre noi noi, cărau cele cinci lăzi de bere. Alții duceau peturi cu sucuri, apă minerală și ce-or mai găsit ei prin magazin. Din Merișor până la tabăra din Cheile Crivadiei am șerpuit ușor și lent, atenți să nu scăpăm lăzile de bere din mâini.

La corturi forfota era în toi. Se făcuse focul, se întinseseră izolirele, lumea se schimbase în țoale de gală (gen polare și pantaloni lungi) etc. Apoi s-a trecut la „bisericuțe”, special concepute pentru proba culturală. Eu le-am spus să fie atenți cu criticatul organizării, că altfel nu le mai dau nici un premiu. Concurenții m-or băgat în seamă cam cum o ținut cont Putin de legislația dreptului internațional. Praf ne-or făcut, pe noi organizatorii: proba culturală a fost cruntă. Numai critici și șicane. Mai ales cei de la Trascău Corp Zlatna și Condor Club Arad. Dar măcar or cântat frumos melodii gen Rău mă dor ochii, mă dor / De lumina stelelor.

Dar eu personal m-am răzbunat tot crunt. Cum se apropia ziua de 10 august, zi în care Ionuț își sărbătorea frumoasa vârstă de trei decenii, pe la ora 11.00 p.m. am început fiesta: adică am distribuit beri fiecărui concurent. Plus niște sticloanțe de țuică, că Tanita nu aveau la crâșmă. Evident că fetele n-au prea băut bere, așa că tot greul a rămas pe băieți / bărbați / oameni maturi de gen masculin ( ca să fim corecți din punct de vedere politic). Astfel încât, la un moment dat, lumea cânta la chitări și juca în jurul focului pe ritmuri aproximative de folk…

Dimineața s-au făcut clasamentele pe probe, s-a făcut clasamentul general, s-a mai stat la povești. Apoi am început iar să strig: „În 30 de minute începe premiereaaaa!!!”. Tot așa din cinci în cinci minute. La final am urlat doar „Premiiieeereeaaa!!!”. Or venit buluc sub masa pusă strategic pe trei lăzi de bere sub o țeavă de apă. Nu prea înțelegeau ce se întâmplă. Stăteau, priveau, beau cafele… etc. Eu am fost maestru de ceremonii. I-am felicitat pentru participare la concurs, le-am înmânat premiile câștigătorilor, apoi am decretat defluirea. Lumea a aplaudat, s-a urcat în mașini sau în trenuri (fiecare după posibilități) și a plecat spre casă. Am rămas noi, organizatorii, să facem curat prin tabără, în speranța că mai găsim conservele din vechea plasă a lui Călin. Speranțele au fost deșarte. Călin a rămas cu merele. Apoi am zis să facem o scurtă ieșire spre Cheile Jgeabului. Traseul este extrem de relaxant, doar că în unele porțiuni se recomandă participanților pe traseu să aibă bocanci de munte. Nu adidași chinezești. Eu, acum sincer vă zic, nu am stat să văd și să miros fiecare bocanc. Am expus regulile, oamenii au semnat pe proprie răspundere fișele privind protecția muncii, și am plecat pe curbă de nivel. Relativ.

Cheile Jgeabului din Munții Șureanu sunt spectaculoase. În principiu pot fi traversate doar pe corzi de alpinism. Noi am vrut să mergem doar până la baza lor. O simplă plimbare. Am mers, am ajuns, am văzut și am dat să ne întoarcem. Doar că la întoarcere un tip, în adidași, greșește cărarea. Și alunecă într-o râpă. Râpa nu era mare, dar avea dedesubt niște stânci ascuțite pe post de saltea. Cinci-șase metri diferență de nivel. Omul pică!!! Dar… în ultima clipă, se proptește de o rădăcină de fag și rămâne agățat. Lumea urla speriată. Eu o iau la fugă într-o direcție. Alin în alta. Găsesc o creangă lungă și țapănă și încep să-l împing pe căzătorul de serviciu. Am împins la el până mi-or ieșit ochii din cap. În cele din urmă Alin l-o prins de un crac și l-o salvat. Stâncile din vale or rămas fără urmă de sânge,,,

Până să ajungem în tabără am trecut și pe la Turnul de la Crivadia. Am fotografiat hoți de fier vechi care furau din mers din trenuri, am strâns tot și am plecat la stația Merișor să prindem trenul. Mihai C. rămăsese cu Nuța C. să servească prânzul. Când mâncau ei mai cu poftă numai ce trece un tren pe deasupra, la care Mihai îi spune Nuței: „Ăsta e trenul nostru”! Nuța era să leșine. Mihai C. o liniștit-o. Or mâncat și or plecat. S-or urcat în alt tren și or ajuns la Simeria, apoi spre Orăștie, numai bine că ne-or prins la terasă. Și am povestit ore bune despre aventurile de la Crivadia,

Seara am stat un pic la un foculeț de tabără, după care (mare parte dintre) noi organizatorii ne-am băgat în corturi. Alții or rămas să exerseze cântece la chitară și voce solo sau ceva gen cor dezacordat. Noi, organizatorii responsabili, ne-am trezit dis-de-dimineață să pregătim foile de concurs, de la fișele de participare, normele de protecția muncii, testele teoretice etc. Bine, toate astea le-a făcut mai mult Clau, ajutată fiind de Radu care îi turna din când în când cafea în cană, să nu încurce foile.

Nelu cu Dorin bântuiau prin iarba udă și aduceau lemne, ei știu de pe unde. Bănuiesc că din albia râului că prea erau umede. La ora opt fix mi-am scos din borseta pe care o purtam la brâu un fluier de arbitru, din metal. Am suflat de trei ori în el din toți bojocii. Din diferite corturi s-au auzit tot felul de referiri la maică-mea! Nu le-am băgat în seamă că oricum ea nu era de față. Așa că, după fluierături, am început să grăiesc tare, cu o voce de cvasi tenor dar mai mult spre bariton: „Șeeediiințăăăă teeehniiicăăăă la opt și jumătate!”. N-am auzit nici un fermoar de cort care să se desfacă voluntar.

La 08.05 am fluierat din nou de trei ori. Alte înjurături. „Șeeediiințăăăă teeehniiicăăăă la opt și jumătate!”, am reiterat eu informația. De data asta am spus-o de trei ori. Corturile au început să se miște pe interior. Fermoarele rămâneau însă închise. La 08.10 efectul a fost același. La și un sfert n-am mai fluierat, ci numai am strigat „Șeeediiințăăăă teeehniiicăăăă peste 15 minuuuteeeee!!!”. Cinci minute mai târziu erau câțiva concurenți buimăciți care ieșiseră în fața corturilor și se uitau la mine cu o ură imensă. Nu i-am băgat în seamă, că eram stresat.

Au urmat alte două strigări despre ședința tehnică, dar chiar și așa la ora 08.30 la ședința tehnică ne aflam doar noi organizatorii: eu, Clau, Radu, Călin (Jana încă dormea), Nelu, Dorin, Bogdan și ceilalți. Concurenții se trăgeau pe coate să iasă din corturi. Așa că, blând fiind din fire, le-am mai acordat o șansă: „Șeeediiințăăăă teeehniiicăăăă la ora nouăăă!!!”. Parcă mă priveau mai cu drag.

Pe la ora nouă, nouă și un pic, am început ședința tehnică, i-am pus să semneze actele organizate impecabil de Clau, le-am explicat traseul și le-am urat succes în demersul lor de a cuceri „Trofeul Kogaion”, ediția a XIII-a. Bineînțeles că eram oarecum ironic. Că mă uitam la ei sever și ei mă priveau cu priviri pierdute pe culmile munților. Înjurăturile erau doar în gând. N-am stat să fac pe mentalistul, ci am organizat urgent echipele de arbitri. Nu le mai știu din cap, dar la primul post cu arbitri, unde se ținea proba de orientare turistică, imediat după ce urcai o pantă mare, i-am desemnat pe Nelu și pe Dorin. Și cine o mai fi fost. La postul doi cu arbitri, unde se dădea proba teoretică, m-am desemnat pe mine, pe Dragoș, Virgi și Ramona. Or fi fost și alții. La postul trei cu arbitri, de la viaduct, era Mihai C. și Luminița și cu alții. Pe parcurs erau amplasate câteva posturi mute, adică numai niște cartoane vopsite în diagonală alb-roșu, să le găsească concurenții, să nu se rătăcească. Să găsească calea cea bună.

Noi ăștia care eram pe posturile mai depărtate am pornit imediat la drum. Pe Nelu, Dorin și alții i-am lăsat să-și facă damblaua cu organizarea probei de orientare în jurul unei doline extrem de atrăgătoare. Eu, Ramona, Dragoș, Virgi și cine o mai fi fost ne-am pus la umbra unui pom să jucăm zaruri până vin concurenții. Într-un final, după vreo două ceasuri, au ajuns rând pe rând. Iar i-am auzit cum mă înjură în gând. Testul teoretic era făcut de mine, dar nu era așa greu. Vă dau câteva exemple din el, ca să vă convingeți: „Enumerați trei lacuri glaciare din Munții Șureanu”; „Enumerați trei peșteri din Munții Șureanu”; „Care sunt vârfurile de peste 2000 de metri din Munții Șureanu”; „Enumerați trei râuri care izvorăsc din Munții Șureanu”; „Enumerați obiective istorice din Munții Șureanu”; „Menționați câteva specii de animale care trăiesc în Munții Șureanu, specificând denumirile lor în latină”…

…Unii au încercat să copieze, că aveau cărți despre Munții Șureanu în rucsaci. Degeaba. S-au plictisit. Eu, bun la suflet, i-am lăsat să se ascundă după tufe să poată copia. Dar nu au avut cum. Am corectat răspunsurile pe loc și, după ce a plecat ultimul echipaj, am mers în urma lor până la postul 3, unde Luminița și Mihai C. își aruncau reciproc sticle de plastic, pentru a putea colecta apă potabilă. Am plecat toți spre postul patru, unde Radu găsise o stâncă cât de cât compatibilă pentru o probă de alpinism.

Acolo era lume multă, vânzoleală. Se auzeau tot felul de strigăte, gen: „Hai Babyyy, că poți!!!”, „Mai pe stânga ai o priză!”, „Trage cu dreapta și pune genunchiul stâng în stâncă” etc. Radu era transpirat tot, în timp ce încerca să-i țină în coardă pe concurenți. Când am ajuns noi Bogdan tocmai urca pe perete. L-am urmărit cu atenție, poate-poate învăț și eu tehnica. Dar a trebuit să plec spre tabără, că deja Clau făcea cu nervii. Am ajuns, am mâncat și apoi ne-am odihnit o țâră…

După care a urmat fiesta!

Nu am mers mult că am și auzit zbierete în urma noastră… M-am panicat pe persoană fizică, că celorlalți din grup nu le prea păsa, fiind mai curajoși. Am întors capul și l-am văzut pe Călin alergând de mama focului, cu toate ălea bălăngănind pe rucsacul lui. Gata, mi-am zis! Sigur s-o întâlnit cu vreun urs și acum încearcă să scape dându-ne pe noi hrană fragedă bestiei!!!

…Nu o fost chiar așa. De întâlnit se întâlnise el cu cineva, dar nu cu un urs, ci cu o babă care l-o speriat teribil. Iar de fugit fugea să ne ajungă din urmă după ce se rătăcise neascultând de Alin. L-am așteptat, că ce era să facem? După ce l-am cărat atâta timp cu trenul după noi nu puteam să-l lăsăm de izbeliște între Merișor și Crivadia. Călin o fugit tare, adică mult și atât de iute de i-o zburat de pe rucsac lopățica de infanterist. O pierdut-o pe drum. Bine că mâncarea era pusă în siguranță, în interiorul rucsacului.

Apoi s-o pus pe povestit, în timp ce-și trăgea sufletul și-și cerea iertare. Cum o greșit că n-o ascultat de Alin și o apucat-o pe căi greșite. Care căi l-or dus spre Bănița în loc de Crivadia. Cică, la un moment dat, fiind convins el de el însuși, mergea pe drum și o întâlnit o babă. Scuze! O femeie mai în etate. Nevorbit fiind de zeci de minute, s-o dat zmeu și o întrebat-o dacă mai e mult până la Crivadia. Femeia s-o crucit și i-o zis că dacă mai merge în direcția aia multul v-a fi și mai mult! Că el mergea spre Bănița – Petroșani – Târgu Jiu. Trecând prin Defileul Jiului, după ce depășea Pasul Merișor, cu o altitudine de 759 de metri și unde au avut loc crâncene bătălii în timpul Primului Război Mondial. Omenoasă fiind, baba l-a îndemnat pe Călin să înnopteze la ea, dar el a refuzat scurt și a fugit după noi, înapoi, că la noi era sticla de Tanita. Știți voi, un fel de lichior de cafea, contrafăcut. Și așa Călin, alergând, ne-a ajuns din urmă…

După ce s-o liniștit omul, am plecat spre locul de campare. Aveam multe de făcut: de pus corturile, de mâncat ca niște lihniți, de vorbit cu moșul și baba (altă babă, nu aia a lui Călin) pe terenul unde urma să fie amplasată tabăra, de adunat lemne de foc, de pregătit vatra de foc, de identificat locul de alimentație publică din sat… gen crâșmă… etc. Primele fapte le-am realizat urgent. Adică am coborât din drumul din deal în poiana din vale și am mâncat. Am vorbit cu oamenii pe terenul cărora urma să facem hărmălaie și apoi am purces la găsirea crâșmei. Am urcat dealuri, am mers kilometri întregi șii am ajuns în locația unde ar fi trebuit să servim bere, sucuri și să luăm niște pită și pateuri. De porc sau pui, că de ălea vegetale cumpărasem eu din greșeală, nefiind atent la ce scrie pe etichetă. Și acum îmi este greață de la ele.

Am dibuit drumul și am ajuns unde ar fi trebuit să ajungem. Locul exista, clădirea la fel, doar că crâșma se desfințase. Daaaar… pe un geam era un afiș! Călin (tot Călin, evident) o fost curios să afle ce scrie pe afiș. Așa că o pășit cu încredere!!! Prea multă încredere, că el o crezut că merge pe pământ plat. Din păcate pentru el acolo era un șanț. Care nu se vedea, fiind îmbuibat cu urzici. Călin a pășit încrezător în pământul de sub picioarele lui dar s-a trezit în urzicile din șanț. L-am extras cât am putut de repede și apoi am citit afișul de pe geam. Nu mai era nici o crâșmă acolo, ci un centru de colectere de ciuperci!

Am plecat spre corturi extrem de dezamăgiți. Când am ajuns la intersecția DN 66 cu DJ 666, numai ce ne iasă în cale un biciclist. Un om… ce să zic… pâinea lui Dumnezeu! Care, clătinându-se puțin, ne-a atenționat că tocmai atunci s-o deschis o crâșmă nouă, pe o uliță transversală. Am ajuns, am vorbit cu oamenii, am specificat că o să fim mulți, am băut câteva beri de fiecare, după care am plecat spre corturi…

Ne-am așezat pe iarbă în jurul corturilor. Era noaptea târziu. Am făcut un foc și am ascultat iar aventurile lui Călin, povestite tot de el. Alin a clacat primul: s-a dus la somn! Eu, cu Ionuț, Clau și Călin am mai stat. Un pic. Că apoi ne-am pus la hodină, deoarece a doua zi urma să mergem să marcăm traseul de concurs. Și bine am făcut… Că dimineața ne-am, trezit devreme. Nu înainte ca o altă inițiativă privată de-a lui Călin să fie pusă în practică: și-o agățat plasa cu mâncare într-un prun!!! Urmările au fost inimaginabile!!!

Pe data de joi, cândva prin luna august 2003, am plecat ca niște războinici incași să facem tabăra pentru celebrul concurs de la Crivadia. Spre deosebire de incași, noi știam ce este roata și cum se folosește ea. Dar cum nu aveam mașini, am lăsat bicicletele acasă și ne-am suit în trenul de Merișor… O stație pe calea ferată Simeria – Petroșani, mai precis Magistrala CFR 202.

Noi nu eram decât vreo cinci: Eu (evident, din nou), Alin, Clau, Ionuț (surprinzător, dar de data asta a fost prezent și fizic, nu doar spiritual) și… Călin. Fără Jana! Acest ultim aspect a fost norocul nostru. Dar să nu anticipăm! Mai ales că am mers cu „Nașu”, neavând bani de bilete pe vremea aia.

Merișorul o fi el un sat mare din care se desprinde DJ 666 spre municipiul Vulcan, dar are o mare hibă: gara îi pusă la mare distanță de Drumul Dracului, pe un munte în pădure, după ce treci de stația CFR Baru Mare și de halta CFR Baru Mic și de, evident, gara din Crivadia. Ca să ajungi în satul Merișor trebuie să procedezi în felul următor: pe dibuite! După câte curbe face trenul până acolo, ești puțin dezorientat: dreptacii se cred stângaci, stângacii se consideră dreptaci, iar ambidextrii habar n-au unde se află.

Când am văzut peron în fața ochilor am crezut că ne pogorâm în cer. Auzeam glasuri de îngeri. Abia apoi a început iadul! Pe după o clădire dărăpănată încă de atunci, trebuia să-ți iei inima-n dinți și să cobori vertiginos pe o cărare spre localitatea căreia îi aparținea gara. Nu mai știu ordinea. Cert este că Alin era în urma lui Călin. Călin avea un rucsac imens, cu cadru de aluminiu, de care atârnau tot felul de chestii: de la lopățică de infanterist, trecând prin ceaun până la un topor care se bălăngănea aiurea etc. Călin mergea țanțoș. Lucrurile de pe rucsacul lui cădeau într-o veselie, dar erau recuperate de Alin de pe cărare. Atâta gimnastică n-am mai văzut din copilărie. Călin pierdea lucruri, Alin se apleca să le ridice. Fenomenal.

La un moment dat, ajungem toți cinci la o bifurcație. Eu, fiind ambidextru, am așteptat o soluție din partea dreptacilor și stângacilor, ca să nu mă bârfească iară că îs maestru în rătăciri. Băi, și s-a pornit o ceartă de nu vezi decât în filmele de la Hollywood! Alin spunea că trebuie să o luăm la stânga, Călin… la dreapta! Eu… aș fi optat pentru drept înainte, puțin spre stânga, dar acolo era o râpă mare. Am optat pentru versiunea lui Alin când l-am auzit că urlă la Călin: „Du-te unde vrei!!!”. Așa ne-am despărțit de Călin.

Nu pentru multă vreme, că noi (adică Eu, Clau, Ionuț și Alin) am ajuns la intersecția dintre DN 66 și DJ 666. În Merișor, mai precis. Unde priveam în gol după Călin. Care Călin nu se mai ivea după un colț de pod. Am stat noi ce-am stat, până ne-am plictisit. Alin s-o enervat și o pus mâna pe telefonul din cabina telefonică, ce era amplasată exact în intersecție. Nu l-o putut suna direct pe Călin, că nu-i avea numărul. În schimb o sunat-o pe Jana (de pe o cartelă de aia veche) să-i deie numărul de telefon al lui Călin. S-a rezolvat urgent…

Jana a dictat numărul de telefon și noi l-am recepționat. Cum nu umblam pe vremea aia cu pix și carnețele după mine, numărul lui Călin l-am scris la modul clasic: cu un băț de lemn în nisipul de pe marginea șoselei. 072… Tot de pe aceeași cartelă, cumpărată de Alin din bani albi puși deoparte pentru zile negre, Călin a putut fi contactat.

Cum v-am spus, de la telefonul fix, cum priveam spre comuna Bănița, se vedea un pod. Când am sunat, Călin a răspuns instantaneu, iar Alin l-a întrebat direct: „Unde ești, băăăă???”… Călin a răspuns: „Îs pe pod!. Sar în sus și dau din mâini! Nu mă vedeți???”… Normal, noi vedeam un pod, dar nu-l vedeam pe Călin, deoarece Călin era pe alt pod, la câțiva kilometri distanță, după câțiva pinteni de munți. Cartela lui Alin era cam pe terminate, că pe vremea aia nu aveai minute nelimitate. Cum se apropia seara, am decis să mergem să găsim locul de tabără. „Lasă vine el!”, a fost îndemnul lui Alin referindu-se la Călin.

Eu mă gândeam să nu se piardă. Dar Călin era pregătit. Eu l-am m-ai întrebat pe Alin că ce ne facem dacă se pierde Călin prin munți. Alin o fost zen: „Lasă că ne găsește el!”… Și am plecat spre casa moșului și a babei, unde urma să ne punem corturile.